Au trecut câţiva ani de la Crăciunul ăla. Ăla în care n-am simţit să sărbătoresc. În care pur şi simplu nu am putut să mă ridic din pat, să-mi fac bagajul şi să plec la ţară, la bunici, acolo unde petreceam sărbătorile aproape mereu. Bunicii, frate-miu şi unchi-miu erau familia alături de care luam masa de Paşte şi de Crăciun, părinţii mei sunt plecaţi în străinătate de foarte mult timp.
Dar Crăciunul ăla am fost încremenită, înţepenită, am vrut să mă anesteziez emoţional. Nu mi-l doream, nu îmi doream reuniunea, revederea, nu îmi doream să sărbătoresc o bucurie pe care nu o simţeam. Nu voiam să îl văd pe bunicul ursuz, bolnav, altfel decât bucuros, energic, muncitor şi vesel, aşa cum îl ştiam. Era prea mult pentru mine să mă prefac că totul e la fel, când mă simţeam atât de tristă şi sfâşiată pe interior. A fost primul an în care am petrecut Crăciunul singură, izolată între cei patru pereţi ai garsonierei, fără sarmale, fără colinde şi fără cozonaci.
