Joker – înţelesurile ascunse din spatele filmului

Distribuie!

Nu am scris niciodată despre vreun film, pentru că niciunul nu a trezit în lumea mea interioară nişte emoţii atât de profunde, extravagante, astfel încât să îmi doresc că trăirile mele să ajungă la cât mai multă lume. Însă Joker este o capodoperă, pe care am văzut-o şi simţit-o în primul rând ca om, apoi ca psiholog şi evident ca membru al societăţii. Este un film care m-a sfâşiat, care mi-a pus în faţă o realitate pe care am trăit-o și experimentat-o, o durere pe care am simţit-o în nenumărate etape ale vieţii mele.

Din punctul meu de vedere, Joker este un film cu multe înţelesuri ascunse, un film care are o mare încărcătură emoţională şi care poate sta la baza unei dezmorţiri interioare, dacă suntem deschişi la a percepe simbolistica din spate. Eu cred că dacă avem ochi să vedem şi disponibilitate să privim dincolo de aparentele sale, putem experimenta acea trezire spirituală de care omenirea are atât de mare nevoie.

Mesajele acestui film sunt atât de puternice încât, dacă le percepi, ai şansa de a începe un proces de vindecare, de transformare.

Trebuie să recunosc că am simţit un mare disconfort chiar de la primele secvenţe ale filmului, parcă urla în mine o dorinţă de a închide ochii pentru a nu mai vedea, de a-mi acoperi urechile pentru a nu mai auzi, de a ieşi din sală pentru a nu mai simţi. Ceea ce am perceput încă de la început a fost durerea omului inadaptat, neînţeles, durerea omului căruia i s-a dat această viaţă pe care nu o desluşeşte, pe care nu ştie să o manevreze. Durerea omului care a crescut fără modele santoase şi fără repere.

Am înţeles atunci că m-am identificat cu Joker atât de tare, încât l-am simţit parte din mine, aşa că am acceptat repede faptul că nu privesc filmul doar din perspectiva de membru al societăţii sau de psiholog care vede diagnosticul şi cauta soluţii, care îşi explică trăiri şi comportamente, ci în sala aceea de cinema, în momentele acelea, eram mai degrabă un om care se identificase cu personajul principal, un om ca şi ceilalţi oameni, căruia i se activaseră rănile.

Am plâns înţelegând că Joker, ca fiecare dintre noi, vrea doar să fie vizibil, reflectând astfel nevoia bolnavă a societăţii în care trăim, de a ne măsura valoarea în numărul de like-uri și de followeri. Am plâns pentru că mi s-a părut ironic faptul că ne bucurăm de nişte inimi virtuale, dar în lumea reală ne îndepărtăm atât de tare de adevăratele inimi.

Joker este o poveste despre măşti şi despre epuizare.

Despre cât de greu e să te prefaci că eşti fericit când în suflet te doare, doar ca să corespunzi, ca oamenii să te integreze. Este despre faptul că uneori râdem când în interior plângem deoarece oamenii din jur nu ştiu ce să facă cu durerea, cu traumele pe care le avem. Nici cu ale noastre, dar nici cu ale lor.

Trăim într-o societate care nu ştie cum să gestioneze suferinţa, pentru că suferinţa nu este palpabilă, aşa că preferă să eticheteze, să pună diagnostice. Pentru că e mai simplu să fim orbi, ignoranţa nu ne obligă la responsabilizare, iar catalogareane oferă un confort. Ajungem astfel să folosim râsul ca mecanism de copying.

Dacă nu eşti fericit, dacă nu râzi, dacă nu zâmbeşti, atunci ai nişte probleme pentru care nimeni nu-şi doreşte să fie responsabil. Dar şi aşa, trebuie să avem grijă să nu râdem prea tare, pentru că dacă facem asta, trebuie să ne justificăm râsul printr-un cartonaş care explica celorlalţi faptul că suferim de o tulburare.

În societatea zilelor noastre, omul diferit, care iese din mulţime, care gândeşte altfel, care face altfel, care trăieşte altfel, care suferă şi se manifestă în alte feluri decât se impune, este dezumanizat, ajunge doar un diagnostic, rămâne un număr într-o arhivă. Nu ne pasă de durerea lui de fapt, aşa cum nu ne pasă nici de durerea noastră personală. O băgăm sub preș și ne punem o mască, ca nu cumva să „ne râdă lumea.”

Nu ştim ce să facem cu suferinţa asta, ne prefacem că nu există, că nu este acolo, nu avem disponibilitatea să ascultăm, să conţinem, şi negăm durerea altuia pentru că a o accepta ne-ar activa neputinţa, dacă acceptăm durerea în ceilalţi trebuie să o acceptăm şi în noi înşine şi e greu să ne asumăm partea întunecată din noi. Joker redă foarte fidel fuga de fiinţa noastră, refuzul de a ne conecta cu propriul sine, cu imperfecţiunile, cu umba dinăuntrul fiecăruia. Omenirea habar nu are că vindecarea se face simplu, cu iubire.

Filmul ăsta redă cu fidelitate realitatea în care, atunci când treci printr-o etapă dificilă, ai de ales între a râde pentru a nu lăsa să se vadă că te doare şi a-ţi da măştile jos pentru a te arăta vulnerabil, devenind ținta umilinţelor, a respingerii, a ostracizării, a etichetării, a abandonului.

Joker este umbra noastră.

Joker nu este altceva decât întunericul căruia oamenii nu îi pot face faţă. Joker este partea întunecată din fiecare, aceea care vrea să fie vizibilă, acea parte care, dacă este negată, ajunge să se manifeste prin boală. Boală fizică şi boală mentală. Este virusul din noi care se răspândeşte.

Joker este o poveste despre negare. Despre negarea durerii şi a traumelor pe care fiecare om le are. Acceptăm un adevăr numai după ce fugim de el ca disperaţii, până când ne ajunge din urmă şi ne doboară. Iar adevărul este că există în noi nişte traume universale. Filmul ăsta ne învaţă să privim dincolo de aparenţe, să ne uităm fix în sufletul omului din faţa noastră, să îi respectăm durerea, şi în acelaşi timp să ne onorăm propria suferinţă, să o îmbrăţişăm până când ea se transformă în putere. Pentru că puterea noastră vine din a îndrăzni să fim vulnerabili.

Acesta este un film fără efecte speciale, care ne îndeamnă şi pe noi, în mod subtil, să renunţăm la măşti şi la a juca rolurile noastre de toate zilele, pentru a fi autentici, căci doar prin autenticitate şi asumarea propriei persoane vine vindecarea, doar prin autenticitate vine conectarea, doar prin adevăr se creează conexiunea. Joker ne arată pe un ecran imens splitarea ce stăpâneşte omenirea şi ne îndeamnă la trezire, la acceptarea faptului că nu suntem fiinţe separate, ci suntem cu toţii un întreg, aceeaşi energie.

O altă realitate dureroasă pe care ne-o reflectă filmul ăsta este aceea că, dacă nu ai repere, te poţi pierde uşor, şi nu e vina ta, că nu te învaţă nimeni, copil fiind, cum să te iubeşti singur. Filmul ne arată realitatea în care 80% dintre familii sunt disfuncţionale, sunt familii în care lipseşte un părinte, în care altul este dezechilibrat sau bolnav sau incapabil să se descurce singur, familii în care se petrec abuzuri şi orori şi ne arată clar cum ne învârtim într-un cerc format din aceleaşi trei roluri – victimă, agresor şi salvator.

Joker este reprezentantul produsului unei astfel de familii. El este victima părinţilor săi, dar şi adultul care îşi îngrijeşte mama, devenind astfel un salvator. El este victima colegilor săi şi a societăţii, dar şi agresorul oamenilor celor care l-au umilit, care l-au respins, care l-au chinuit. Iar comportamentul lui este, pe cât de greu de înţeles, pe atât de explicabil.

Joker este fiecare om care a fost rănit.

Fiecare om care răneşte a fost rănit. Durerea se hrăneşte cu durere, iar cei traumatizaţi perpetuează trauma. Şi uneori, pentru oamenii abuzaţi, atacul rămâne singura formă de apărare. Cine a fost umilit ştie. Cine a fost exclus ştie. Cine a fost abandonat ştie. Ştie că, atunci când ţi se transmite că eşti un nimeni, un nimic, un clovn pe care nu-l iubeşte nimeni, e foarte fină linia dintre luciditate şi nebunie. Poţi alege, într-o fracţiune de secundă, să devii un criminal.

Eu ştiu. Eu sunt Joker. Eu sunt fata aia ciudată pe care nu o înţelege nimeni. Sunt omul ăla care de multe ori s-a simţit neimportant şi invizibil. Sunt omul singur, fără prieteni, cel de ale cărui visuri de a vindeca şi de a înfrumuseţa lumea, în continuare se râde. Sunt copilul ăla care a trăit, ca orice alt copil din lumea asta, nişte traume. Sunt copilul revoltat, opoziţionist, pe care nu îl acceptă mai nimeni. Sunt adolescentul gras de care se râde, de care fug colegii pentru că nu ştie cum să se integreze. Sunt ceea ce anumiţi profesori eticheteaza ca fiind copil-problemă, sunt femeia pe care, ca să le fie confortabil, unii apropiaţi o etichetează ca fiind borderline, psihopată, narcisistă sau antisocială.

Eu sunt Joker. Şi a fost şi încă este greu pentru mine. Şi sunt perfect normală, n-am niciun diagnostic, însă puteam alege într-o secundă să mă transform în monstrul ăla ucigaş, pentru că au fost momente în care m-a durut atât de tare respingerea, încât îmi venea să îi trag de păr pe oamenii ăştia şi să îi lovesc, să îi doară şi pe ei cum m-a durut pe mine. N-am făcut-o fizic, dar pe mulţi i-am agresat verbal. Pentru că am suferit, am devenit agresorul agresorilor mei.

Joker foloseşte crima ca mencanism de apărare.

Eu pot înţelege durerea lui. Noi, oamenii, avem acest obicei distrugător de a ne împărţi semenii în buni sau rai, însă realitatea este că bun şi rău sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Gândeşte-te puţin, dacă eşti părinte şi cineva îţi atacă copilul, nu ţi se activează instinctul ăla animalic, ăla care te aduce în stare să omori persoana aia cât ai clipi? Până la urmă, fiecare dintre noi are în el potenţialul de a deveni un criminal. Nu există om bun sau rău, fiecare are înăuntru potenţialul de a face rău, dar şi de a face bine, însă iese la suprafaţă ceea ce hrănim, întotdeauna.

Poate dacă nu eram puternică, aş fi fost şi eu o criminală. Dar am avut acest mare noroc de a mă întoarce către mine. De a înţelege că sunt ok exact aşa cum sunt, că e în regulă să nu fac parte din mulţime, că singurătatea nu e moartea cu coasa, că e un privilegiu să ai timp să te explorezi pe tine, că resursele mele interioare pot ajuta mulţi oameni, dar oameni care vor să fie ajutaţi, pentru că transformarea nu e pentru oricine, unii aleg să rămână blocaţi în matrixul lor, pentru totdeauna.

Eu am avut acest noroc de a învăţa să mă iubesc, am descoperit singură calea. Am învăţat să accept durerea din mine şi am început să am curajul să spun cu voce tare că au fost lucruri în viaţa mea care m-au durut, dar pentru că i-am dat durerii voie să fie, să iasă la lumină, aproape că m-am vindecat.

Mă doare încă, e drept că mai puţin. Dar e o durere din care îmi cresc aripi şi am jurat că din suferinţa asta voi face cea mai frumoasă călătorie a vieţii mele. Vreau acum să fiu vocea acelora fără voce şi vreau să îi învăţ pe oameni că acceptarea Jokerului din fiecare este calea ce duce la vindecare, este ceea ce ne va urca pe scara evoluţiei omenirii.

Eu zic că filmul ăsta ne încurajează la a simţi. Joker este despre a deschide ochii şi a fi atenţi la cele trei nevoi fundamentale umane, aceea de a fi văzut, de a fi iubit şi de a fi protejat, pe care de multe ori nu ni le satiface nimeni, pe care nu ne învaţă nimeni cum să ni le satisficem singuri, dar pe care toată lumea se aşteaptă să ştim cum să le îndeplinim fără vreun ajutor din exterior.

Joker este despre cum uneori avem impresia că suntem invizibili şi căutăm atenţia celorlalţi oameni şi cum în mintea noastră creăm realităţi paralale pentru a fi eroii în propriile scenarii.

Despre cum, în imaginaţie, după ce suferim din cauza celorlalţi, ne facem dreptate singuri, pentru că un astfel de scenariu ne ajută să supravieţuim. Este despre cum, în imaginaţia noastră, noi suntem centrul lumii. Pentru că nu ni se permite să fim așa în viața reală.

Filmul ăsta este despre copilul interior din fiecare om, copilul speriat pe care nu îl îmbrățișează nimeni. Este o încurajare către a învăţa să ne îmbrăţişăm noi înșine și mai apoi să îi îmbrăţişăm şi pe ceilalţi. Să le acceptăm durerea. Să îi integrăm. Să vedem diversitatea. Să fim blânzi cu cei care sunt altfel. Să îi iubim. Să nu îi mai etichetam. Să nu îi mai judecăm. Pentru că ei sunt o reflexie a noastră, iar suferinţa lor ne arată suferinţă din noi. Felul în care îi tratăm este felul în care ne tratăm. Acceptarea lor înseamnă acceptarea părţii rănite din noi. Este despre a aprecia şi a respecta şi dansul lor. Pentru că prin dansul ăsta sunt ei, autentici.

E timpul să deschidem ochii! E momentul ca omenirea să se trezească! E vremea unei revoluţiei emoţionale, a unei noi mişcări, o mişcare de trezire în masă, de acceptare în masă, de iubire în masă!

Joker e fiecare om de pe pământul ăsta.

Hai să deschidem ochii şi să ne acceptăm natura! Să nu mai râdem când în interior plângem, să învăţăm să ne iubim mai întâi noi, să ne îmbrăţişăm umbrele, imperfecţiunile și să înţelegem că nu e un lucru rău a fi vulnerabil!

Recunosc, din punctul meu de vedere, filmul ăsta instigă. Instigă la iubire.

Eu sunt Andreea, sunt Joker și mă accept pe mine.

Sursa pozei aici.

________________________

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, te aștept cu drag să-mi povestești mai multe despre tine și emoțiile tale la adresa contact@andreeasavulescu.ro

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol ca informațiile utile să ajungă și la cei care au nevoie să vadă și o altă perspectivă. Poți să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și instagram @psihoterapeutandreeasavulescu unde împărtășesc zilnic gânduri și idei inspiraționale.

Acceptă-ți sinele, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată în cele două cărți ale mele – Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut – pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea