Browsing Category

Dezvoltare personală

Dezvoltare personală Gândire pozitivă Încredere în sine Iubire de sine

Scrisoare către frica mea

aprilie 3, 2020
scrisoare catre frica mea

Dragă frică,

Ne ştim de mult. De atât de demult, încât uneori am impresia că suntem una şi aceeaşi, că ne contopim. Ne ştim de atât de demult încât mă locuieşti, uneori umbli prin toate camerele minţii mele şi îţi faci de cap. La mine în cap. Ca şi cum mintea mea ar fi rezidenta ta. Ca şi cum te-ai fi mutat definitiv în casa mea interioară. Am vrut adesea să-ţi fac bagajul şi să te alung.

Am încercat în nespus de multe rânduri să te gonesc. Dar te-ai luptat cu mine cu dârjenie şi uneori m-ai doborât. Ca atunci când m-ai făcut să cred că o să mor, adolescenta fiind. Ca atunci când m-ai făcut să cred că o să mor, adult fiind. Ca în anul ăla în care am crezut că sunt bolnavă de vreo 3 boli şi că mă sting, pentru că ai fost atât de şireată încât mi te-ai inflitrat în cap şi-n corp. Dar am lucrat cu mine şi am revenit şi te-am atacat atât de puternic, încât am simţit că te-am învins şi că gata, de data asta, ai plecat definitiv.

Până de curând, când te-am văzut stând iarăşi tolănită la mine pe pat. Atunci, am avut un sentiment de deznădejde, ca şi cum orice aş face, tu mereu mă vei sfida. Mi-am proiectat viitorul, eu cu tine, închise în casă un timp nelimitat, tu, sfidătoare, în vârf de pat, cu shot-ul de adrenalină pregătit, dându-mi palpitaţii doar cu o privire şi furnicături în corp. Şi gât uscat. Şi sufocare la gândul ăla pe care îţi face plăcere să mi-l injectezi zilnic în creier, cum că am să mor, că de data asta nu mai scap.

Dar, după vreo două săptămâni în care am simţit că vrei să fii stăpână, mi-am amintit ceva ce am auzit la un moment dat, cum că nu poţi să faci mereu acelaşi lucru aşteptând ca rezultatul să fie diferit. Şi m-am gândit la noi, la relaţia noastră, la dinamica pe care o avem, la cum ne-am comportat până acum una cu alta, la ce nu a funcţionat. Iar acela a fost momentul trezirii.  Atunci, m-am deşteptat. Şi am ales, ca pentru prima dată-n viaţă, să-ţi dau atenţie, să te privesc, să îți recunosc prezența. Să te onorez.

Dragă frică,

Am să mor, asta e cert. Dar nu acum. Simt că mai am încă de trăit. Şi de iubit. Am de iubit viaţa şi natura şi animalele şi oamenii şi frumuseţea lor. Şi pe mine mă am încă de iubit. Sunt de abia la început. Am înţeles acum că tot ceea ce ai făcut, a fost ca să mă protejezi. Pentru că mă iubeşti şi ştii că viaţa mea este un dar divin, că valoarea mea supremă este aceea de a trăi. Dar, pentru că nu te-am înţeles, eu te-am respins. De aceea tu ai revenit întotdeauna, mai puternică, să mă avertizezi. Şi n-am ştiut ce vrei, aşa că uneori m-am făcut mică, să nu te văd, să nu te aud, dar ţi-am simţit prezenţa mai profund şi, în loc să trăiesc, în momentele acelea, doar am supravieţuit.

Azi vreau să-ţi spun că-mi pare rău. Îmi pare rău că te-am respins. Îmi pare rău că am fugit de tine, am crezut că vii spre mine cu ură, cu energie negativă, cu gând rău, am crezut că vii spre mine ca să ataci, de aceea uneori am refuzat să fac schimbări, iar alteori am și greşit. Îmi pare rău că te-am judecat şi că nu ţi-am văzut utilitatea, că nu am înţeles care este misiunea ta, aceea de a mă ajuta să iau decizii care să servească binelui meu suprem. Tu ai încercat doar să mă avertizezi, şi, de fiecare dată când te-am gonit, te-ai întors mai puternică şi mi-ai bătut mai tare în uşa minţii, ca să mă salvezi. Deși m-a durut felul în care te-ai manifestat, m-ai salvat, ai reuşit!

Îţi mulţumesc că ai fost mereu aici, ştiu că locul tău este în mine şi că fără tine nu am cum să funcţionez. Vreau să ştii că am învăţat acum să te accept. Şi te respect. Te onorez. Azi, în semn de recunoştinţă, îţi dau un loc în mintea mea, ţi-am creat aici un spaţiu al tău, în care poţi să locuieşti. De acum înainte, am să îţi vorbesc, iar când ai să vii către mine, am să te privesc, am să te îmbrăţişez şi am să-ţi spun că te iubesc. Pentru că eşti parte din mine, iar eu, ca orice om de pe pământ, am doar iubire înauntrul meu.

Azi vreau să-ţi fac şi o promisiune. Îţi promit că am să trăiesc. Că, în fiecare zi în care am să mă trezesc, am să mulţumesc pentru că sunt şi am să mulţumesc pentru că eşti. Am să mulţumesc pentru iubirea din mine şi pentru că am ocazia în fiecare zi să o împărtăşesc. Îţi promit că am să îndrăznesc să fac ceva ce până acum nu am putut. Să mă las purtată pe mâinile Universului, fără să îmi doresc să ştiu ce va fi mâine, sau peste o oră sau peste un minut, având încredere în el, că ştie unde să mă ducă, si în tine, că dacă ceva nu merge bine, ai să mă salvezi, fără să trebuiască să fug, să mă ascund, să mint, să mă îndepărtez de mine, sau să mă feresc.

Dragă frică, te iubesc!

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Dezvoltare personală Evoluţie personală Gândire pozitivă Recomandate

Un virus ca o vindecare

martie 19, 2020
un virus ca o vindecare

Dragă Universule. Sau Dumnezeu. Sau Sursă. Sau oricum vor oamenii să-ţi spună.

Sunt în autoizolare, aşa că am destul timp ca să vorbesc cu tine. Aş vrea să îţi spun astăzi cum a ajuns la mine această provocare pe care ai trimis-o în lume. Când s-a declanşat agitaţia cu virusul ăsta, m-am tot întrebat de ce? Ce se întâmplă? Ce sens are? Ştiam că 2020 se anunţase a fi anul trezirii noastre spirituale, al creşterii vibraţiei pământului, al ieşirii din frică şi al trecerii în iubire, dar a început cu boală, cu moarte, cu ură, cu dezbinare, cu tabere, cu judecăţi, cu multă frică şi furie. Iar unde e frică, nu e loc pentru iubire.

Nu avea sens. Eu ştiam că acesta este anul transformării, anul în care oamenirea se va trezi, anul în care oamenii vor deschide ochii şi vor vedea adevărul, vor descoperi lucrurile ce nu li s-au arătat până acum şi, cel mai important, vor înceta să fie victime ale manipulării. În schimb, vedeam tot mai mulţi oameni uşor de influenţat, trăind în panică şi în teroare.

Numai când am încetat să mai caut sensul, când m-am mutat din minte în inimă, am simţit adevărul. Iar adevărul este că nu mai mergem către nicăieri, iar asta nu este sfârşitul, este începutul unei noi etape, a unei alte ere. O eră în care ne reconsiderăm valorile, în care învăţăm să simţim mai mult şi să gândim mai puţin, să revenim acasă. În inimă.

Dragă Universule. Sau Dumnezeu. Sau Sursa. Sau oricum vor oamenii să-ţi spună.

Cred că astăzi restabileşti echilibrul. Cred că ai simţit că lumea nu mai este în armonie şi ai vrut să ne întorci la esenţă, la origini. Ne îndepărtasem prea tare de tine. Munceam excesiv. Ne vedeam rar. Nu aveam timp să discutăm lucruri de inimă. Nu aveam timp să stăm cu copiii, să ne vizităm părinţii, să ne bucurăm de natură. Nu ne mai priveam în ochi şi nu ne mai ţineam de mână. Eram dezbinaţi, deşi trăiam împreună. Aveam inima, dar nu aveam suflet să îţi simţim iubirea şi compasiunea. Aveam urechi, dar eram surzi, nu îţi auzeam cântecul sublim al inimii. Aveam ochi dar eram orbi, nu îţi vedeam frumuseţea şi măreţia.

A trebuit să apelezi la măsuri extreme. Ai pus lumea pe stop, ca să se ducă tot smogul şi să vedem adevărul. Ne-ai trimis un virus, dar nu ca să ne arăţi ce este frica, ci ca să ne arăţi ce este iubirea. Să ne faci să ne restructurăm valorile, să ne reaminteşti că viaţa ar trebui să fie valoarea noastră supremă. N-o mai preţuiam, o luasem ca atare.

Dragă Universule, eu cred că ne-ai trimis provocarea asta ca să învăţăm ce este iubirea de sine.

Fugeam prea tare de noi şi nu ne cunoşteam interiorul. Nu ştiam că înăuntru se afla iubirea, o căutam mereu afară şi de aceea și dezamăgirea. Acum, nu mai putem fugi de propria persoană. Acum, ne-ai forţat să stăm în case şi să privim înăuntru, ca să vedem că avem răni emoţionale. Că avem traume, că nu suntem nici pe departe zmei, că suntem toţi răniţi, ca în noi este durere. Dar tot în noi este şi frumuseţe, este şi lumină.

Ne-ai dat acum ocazia să fim noi cu noi înşine şi să ne privim în oglindă. Să vedem ce ne place şi ce nu ne place. Să ne acceptăm imperfecţiunile, să ne împăcăm cu greşelile. Să ne iertăm. Să iertăm. Să ne eliberăm. Să ne îmbrăţişăm copilul interior, să îl mângâiem, să îi vorbim, să-l protejăm, să îl privim cu blândeţe şi compasiune. Nu mai avem unde să fugim de noi, azi e ziua confruntării.

A trebuit să apelezi la măsuri extreme. Ai pus lumea pe stop şi ne-ai dat ocazia să facem curăţenie în spaţiul sacru al inimii, să ne adunăm emoţiile, să le sortăm şi să le aşezăm în sertare. Să înţelegem că ele nu sunt duşmanii noştri, sunt aliaţii noştri atâta timp cât le onorăm şi le acceptăm şi le reglăm volumul. Ne-ai făcut pe toţi vulnerabili, ca să ne arăţi că nu eşti prost dacă ţi-e teamă, că nu eşti slab dacă te sperii şi că, să vorbim despre asta, nu este o ruşine.

Dragă Universule, eu cred că ne-ai trimis provocarea asta ca să învăţăm ce înseamnă împreună.

Eram dezbinaţi. Oameni bogaţi şi oameni săraci, oameni frumoşi şi oameni urâţi, oameni slabi şi oameni graşi, oameni deştepţi şi oameni proşti. Ne arătăm cu degetul unii pe alţii şi, din frică de abondon şi de respingere, alergam după perfecţiune. Purtam cu toţii măşti, ca să ne ascundem adevăratul eu şi ca să ne ridicăm la înălţime. Azi nu mai vrem măşti, ne-ai obligat să le purtăm ca să înţelegem cât e de bine fără ele.

A trebuit să apelezi la măsuri extreme. Ai pus lumea pe stop şi ne-ai făcut să înţelegem că suntem frumoşi aşa cum suntem, că nimeni nu este greşit, că suntem perfecţi şi individual şi împreună, că nu trebuie să fim mereu în rândul lumii, că e ok să fii şi necăsătorit, şi divorţat, altă religie, altă rasă, că e ok să fii vegan, de dreapta sau de stânga. Ne-ai arătat că suntem mereu în rândul lumii, prin fragilitate şi vulnerabilitate, care ne dau, în acelaşi timp, putere.

Dragă Universule, eu cred că ne-ai trimis provocarea asta ca să învăţăm ce este libertatea.

Ieşeam afară, ne plimbam în parcuri, urcam în vârf de munte, mergeam la mare, călătoream în ţări străine. Credeam că suntem liberi. Ne-ai trimis un virus, ca să ne arăţi ce înseamnă adevărata libertate, ai vrut să vedem că ea nu este în lumea de afară, că nu eşti liber dacă pleci când vrei, cât vrei, ci dacă poţi să stai în tine. Cu tine. Ai vrut să ne arăţi că libertatea nu înseamnă să fugi, înseamnă să te întorci acasă, înăuntru, fără să îţi fie teamă.

A trebuit să apelezi la măsuri extreme. Ai pus lumea pe stop ca să ne faci să înţelegem că libertatea nu înseamnă să pozezi şi să postezi de faţadă, păstrând aparenţe şi căutând validarea, libertatea înseamnă să postezi că eşti cine eşti, bucurându-te să faci asta, cu riscul să nu te accepte nimeni. Libertatea înseamnă să te vezi, să te accepţi şi să te iubeşti tu pe tine. Dacă nu te respingi tu, atunci nu te poate respinge nimeni!

Dragă Universule, ne-ai trimis provocarea asta ca să învăţăm ce este timpul.

Timpul trecea prea repede iar noi eram prea ocupaţi, mergeam cu o viteză prea mare. Habar nu aveam unde ne ducem şi de ne ducem într-acolo. Ne uitam rar în oglindă, aprope niciodată în sufletul nostru, ne vedeam rar cu partenrul şi prea puţin cu copiii. Ne-ai trimis un virus ca să oprească timpul în loc şi să facem toate lucrurile pe care nu le-am putut face până acum, să restabilim conexiunea.

A trebuit să apelezi la măsuri extreme. Ai pus lumea pe stop ca să ne intorcem la lucrurile care contează, la lucrurile de inimă. Ca să renunţăm la relaţiile false şi epuizante, la tranzacţiile emoţionale. Ne-ai trimis timp ca să petrecem cu noi înşine, cu familia şi să ne întrebăm: “aici, acum, în mediul ăsta, cu oamenii ăştia, cu mine, EU, sunt bine?” Ne-ai trimis un virus ca să înţelegem că timpul este, timpul nu se pierde, noi îl pierdem, fugind de viaţă, de emoţii, de autenticitate, fugind de oameni, de iubire.

Dragă Universule, eu cred că ne-ai trimis provocarea asta ca să învăţăm ce este conexiunea.

Trăiam împreună, dar eram separaţi. Eram dezamăgiţi de iubire. Unii stăteam în relaţii pentru că credeam că aşa trebuie, chiar dacă erau disfuncţionale, alţii stăteam singuri, şi, de teama unor experienţe dureroase, evitam orice apropiere. Oamenii nu mai credeau în iubire, spuneau că nu există, că e o iluzie, că în doi e responsabilizare, că în doi e nefericire, că în doi nu este un nou început, ci un sfârşit de viaţă, de trăire. De asta petreceau mult timp la muncă, de asta aveau relaţii paralele, de asta aveau aventuri de o noapte. Ca să evadeze din dezamăgire.

A trebuit să apelezi la măsuri extreme. Ai pus lumea pe stop şi ne-ai trimis un virus ca să ne atragă atenţia că suntem neferici şi că mulţi ne privam unii pe alţii de libertatea emoţională, pentru că nu ştim că iubirea nu este atunci când ne rănim, când ne acuzăm, când ne reproşam, când trădăm sau când ne răzbunăm. Iubirea vine după ce învăţăm să ne iubim pe noi înşine şi începe cu diminuarea judecăţii, cu compasiune şi acceptare.

Azi vrut să ne înveţi că iubirea nu înseamnă să renunţi la tine, iubirea înseamnă să fii liber să fii cine eşti, acceptându-te tu, pentru că, după, te poate accepta şi o altă persoană. Iubirea este când te desprinzi de cel de lângă tine, dacă relaţia nu este funcţională. Când laşi omul liber şi tai cordoanele emoţionale. Iubirea este să recunoşti că ceva nu a mers şi să ai curajul să renunţi la scuze şi să deschizi colivia. Iubirea nu este muncă, nu este efort, iubirea este flow, e curgere, e energie, e co-creatie, e aventură.

Dragă Universule, eu cred că ne-ai trimis provocarea asta ca să învăţăm ce este recunoştinţa.

Oamenii umblau ca roboţii. Nu mai vedeau frumuseţea lumii. Oamenii produceau şi poluau, defrişau, aruncau, făceau risipă de resurse, luau planeta ca atare. Oamenii aveau ochi să vadă dar nu priveau, oamenii aveau urechi să audă, dar nu ascultau, oamenii aveau nas să miroasă, dar nu miroseau, oamenii aveau piele să simtă, dar nu simţeau.

A trebuit să apelezi la măsuri extreme. Ai oprit lumea în loc ca să ne faci să ne întoarcem la simţurile noastre, să învăţăm să apreciem tot ceea ce credeam că ni se cuvine, să învăţăm să ne bucurăm de lucrurile simple. Uitasem să o facem, treceam nepăsători pe lângă ele. Ai vrut să ne faci să retrăim bucuria de a fi copil şi ne-ai izolat pentru ca, atunci când vom iesi, să redescoperim lumea. Ai vrut să ne arăţi că putem simţi recunoştinţă, ca ea vine prin libertatea de mişcare, prin a privi un răsărit, sau un apus, sau amândouă, prin ciripit de pasarele, prin briză, iarbă, nori, furtună, prin curcubeu şi stele, prin stele căzătoare, rouă, tei şi florile din grădină. Ne-ai arătat că Planeta se reface, că este extraordinară.

Dragă Universule. Sau Dumnezeu. Sau Sursa. Sau oricum vor oamenii să-ţi spună.

Eu fac tot ce ţine de mine, vreau să îmi învăţ lecţiile şi să îmi asum responsabilitatea pentru colţul meu de lume. Înţeleg că, astăzi ne pui măşti ca să o dai pe a ta jos, să-ţi laşi plămânii să respire. Înţeleg că, într-un fel, restabileşti echilibrul. Îţi iei tributul, iei multe vieţi cu tine. Aşa că aș vrea ca azi, să-ţi spun o rugăciune, ca să fii blând cu noi, aşa cum mi-aș dori ca şi noi să fim cu tine.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

 

 

 

 

 

 

Dezvoltare personală Evoluţie personală Gândire pozitivă

Cum să facem față atacurilor de panică

martie 14, 2020
Cum să facem față atacurilor de panică

Omenirea trece în perioada aceasta printr-o etapă neobişnuită, în care ne sunt testate toleranţa la frustrare şi la incertitudine, în care ne simţim adesea speriaţi şi în care tindem să alunecăm în panică, poate unii dintre noi chiar în teroare.

Nu ştim ce se va întâmpla şi nici la ce să ne aşteptăm şi este firesc ca în această perioadă să ne cresca nivelul anxietăţii, să debuteze atacurile de panică la persoane care nu le-au experimentat niciodată şi să se intensifice la cei ce au antecedente.

De aceea cred că este foarte util ca noi, psihoterapeuţii, să facem psihoeducatie şi, dacă acum câteva zile am scris câteva lucruri despre anxietate, frică şi atacuri de panică, azi am revenit cu soluţii concrete pentru momentele în care ne confruntăm cu un atac de panică.

Atacurile de panică se manifestă ca senzaţii fiziologice, reacții apărute în urma activării acelei părți din creier responsabile cu conservarea, iar dacă nu ştim că ceea ce se întâmplă cu noi are legătură cu asta, ele se amplifică şi deseori, mai ales în contextual actual global, “simptomele” ne duc cu gândul la afecţiuni severe care ne pot provoca moartea.

Gura uscată, nod în gât, transpiraţie, palpitaţii, senzaţia că nu intra aerul în plamni, senzaţia de leşin, toate acestea pot fi simptome ale atacului de panică. Sigur, ele chiar pot fi semne ale unor anumite afecţiuni, de aceea este util să consultaţi medicul dacă nu aţi mai trecut până acum prin asta.

Deoarece în aceasta perioadă este foarte important să fim raţionali şi să ne păstrăm calmul, am scris în acest articol câteva moduri prin care atacurile de panică pot fi controlate:

1. Exerciţii de respiraţie. Aşa cum am scris mai sus și am explicat mai detaliat în articolul Ce trebuie să ştim despre frică, panică şi anxietate, panica porneşte din amigdala creierului, din partea arhaică, străveche a acestuia, iar rolul său este de protecţie. Este instinctul nostru de supravieţuire, care activează stările luptă, fugi sau îngheaţă, iar atunci corpul nostru îşi creşte funcţiile fiziologice pentru că se pregăteşte să scape de acest pericol. De aceea, de multe ori, senzaţia de leşin care apare adesea este falsă, pentru că leşinul se petrece atunci când funcţiile corpului încetinesc, însă în atacul de panică ele se amplifică.

Când suntem panicaţi dar pericolul nu este iminent, pentru a se linişti, corpul nostru are nevoie de semnale că totul este în regulă şi că este în siguranţă. De aceea se recomandă exerciţiile de respiraţie, cu prelungirea părţii de expir. Atunci când inspiram, se activează sistemul simpatic, responsabil cu efectele luptă, fugi sau îngheaţă, iar când expiram se activează sistemul parasimpatic, care ne distrage atenţia de la senzaţii şi astfel îi transmite corpului că suntm în siguranţă. De aceea este recomandat ca expirul să fie mai lung decât inspirul. Sunt recomandate două tipuri de respiraţie: tragem aer în piept şi numărăm până la 7, ţinem puţin şi apoi expirăm numărând până la 11. Repetăm de câte ori simţim nevoia, până când ne liniştim. Sau putem încerca varianta de inspir până la 5 şi expir până la 9.

2. Verbalizeaza-ţi anxietatea. Odată ce simţi şi ştii că treci printr-un atac de panică, poţi spune asta cu voce tare. Denumeşte ceea ce simţi, spune că îți este frică, spune că eşti înspăimântat, spune ce senzaţii corporale ai. Acest expercitiu îl aplic adesea în cabinet atunci când clienţii vorbesc despre un lucru care le declanşează o stare de panică şi funcţionează întotdeauna, deoarece pentru vorbire folosim emisfera stângă, care, odată activată, diminuează anxietatea de care este responsabilă emisfera dreaptă. Dacă eşti singur şi nu poţi verbaliza, scrie pe o hârtie tot ceea ce ţi se întâmplă, efectul este acelaşi.

3. Da o notă anxietăţii. Pe o scală de la 1 la 10, unde 1 este frica cea mai puţin intensă, iar 10 este starea de teroare, unde se afla anxietatea ta? Făcând asta, îţi activezi cortexul, cel responsabil de partea raţională, care anulează impactul amigdalei şi scade intensitatea fricii. În plus, atacul de panică vine cu o multitudine de gânduri anticipatorii negative, iar prin raţiune revii în prezent, în aici şi acum şi devii conştient de faptul că eşti în siguranţă.

4. Fă exerciţii fizice. Atunci când faci exerciţii fizice intense, corpul tău trece prin aceleaşi senzaţii prin care trece şi în atacul de panică: puls accelerat, transpiratie, respiraţie îngreunată, gâfâit, deoarece şi atunci când eşti în pericol corpul tău se pregăteşte tot fizic de apărarea prin fugă sau luptă. Studiile au demonstrat faptul că persoanele care fac antrenamente fizice intense, au o stare generală de anxietate mai redusă şi fac fată mult mai uşor unui atac de panică, deoarece corpul lor trăieşte mai des acele senzaţii, iar în atacul de panică ele nu mai sunt atât de neobișnuite.

5. Mestecă guma. Pare un lucru banal, însă efectele sunt foarte puternice. Când suntem într-un atac de panică, corpul nostru îşi caută echilibrul, homeostazia, aşa că orice lucru care îi transmite instinctului de frică faptul că nu ne confruntăm cu un pericol imediat şi iminent îl va face să îşi piardă intensitatea, deoarece instinctele noastre nu îşi irosesc energia atunci când primesc semnale că se defașoară o activitate normală şi firească. De ce gumă? Pentru că una dintre senzații în starea de panică este gura uscată, guma facilitează salivaţia şi da senzaţia de normalitate, iar creierul începe să se relaxeze.

6. Confruntă-ţi fricile. În natură, evităm tot ceea ce ne-ar putea aduce moartea. Nu ne aruncăm în gura unui leu pentru că știm că nu avem șanse să supraviețuim, așa că evităm să intrăm în contact cu acesta. Dar în civilizaţie, ceea ce evităm ne poate întreţine fricile. Iar o viaţă trăită în evitare este o viaţă trăită în frică. O viaţă trăită în frica este supravieţuire, este viaţa netrăita. Iar o viaţă netrăita este o viaţă irosită. Nu se ştie dacă ni se mai dă o alta, aşa că este important să ne confruntăm fricile în această viaţă şi să nu le hrănim prin evitare. Pentru că ele se fac mari iar noi ne facem mici. Atunci când confruntăm şi vedem că cel mai negru scenariu se întâmplă doar în mintea noastră, frica îşi pierde din intensitate.

Cum am spus, anxietatea are rolul ei, ea ne protejează, niciun mecanism uman nu este rău, nicio emoţie umană nu este rea, tot ceea ce se întâmplă în noi este un act de iubire şi de protecţie, însă uneori felul în care acest act de iubire iese la suprafaţă ne dăunează, mai mult ne răneste. Ca să schimbăm ceva, este important să plecăm dintr-un loc al acceptării, să ne împrietenim cu anxietatea noastră, să îi dăm spaţiu fricii, să vorbim cu ea, să o salutăm, să o onorăm, să îi mulţumim pentru că ne protejează şi să o asigram că, dacă îşi diminuează intensitatea, ne este şi mai utilă decât în momentul de panică.

Am scris acest articol că o invitaţie la blândeţea de sine și la blândețea față de ceilalți, de care avem atât de multă nevoie astăzi. Vă doresc acceptare, iubire şi să aveți încredere că vom fi mai bogaţi spiritual la sfârşitul acestei etape!

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Photo by Anthony Tran on Unsplash

 

 

Dezvoltare personală Evoluţie personală Relaţii interumane

Ce trebuie să ştim despre frică, panică şi anxietate

martie 12, 2020
Ce trebuie să ştim despre frică, panică şi anxietate

Sunt o persoană anxioasă, a trebuit să accept şi să recunosc că, deşi sunt psiholog şi am atât de multe cunoştinţe teoretice, unele lucruri nu-mi ies în practică, cu mine însămi. Au fost momente în care nu am avut control asupra gândurilor mele şi, deşi ştiam că în creierul meu se desfăşoară nişte scenarii iraţionale, nu puteam să mă detaşez şi să îmi liniştesc mintea şi nici corpul.

Fiind psihoterapeut, ştiu ce înseamnă atacurile de panică şi frica extremă, fiind om ce a suferit în unele etape ale vieţii de anxietate, ştiu ce înseamnă neputinţa şi spaima şi incapacitatea de a gândi clar, ştiu ce înseamnă nefuncționalitatea şi momentele acelea în care îţi este frică să adormi ca nu cumva să fie somnul ultim, sau în care ai vrea să dormi o viaţă, sau dorinţa de a sări într-o altă dimensiune în care eşti alt om, neînfricat, funcţional, care trăieşte, nu supravieţuieşte.

Am trecut prin nişte momente extreme în viaţa mea şi am suferit foarte mult din cauza prorpiei minţi, până când am învăţat ce să fac cu ea, astfel încât să pot gândi raţional şi limpede. Totusi, sunt în continuare situaţii în care mă panichez, însă panica, uneori, este firească. Alteori însă, anxietatea ne poate dăuna.

Scriu acest articol într-o perioadă oarecum dificilă pentru umanitate, în care anxietatea este la un nivel crescut, în care domneşte panica, în care suntem, poate, confuzi, înfricoşaţi, înspăimântaţi. Este ceva nou pentru noi ceea ce trăim acum, probabil că în aceste momente persoanele ce suferă de anxietate sunt tot mai vulnerabile, sigur că s-au înmulţit și atacurile de panică şi de aceea am considerat că acesta este momentul potrivit de a face puţină psihoeducatie, pentru a aduce puţină claritate asupra anxietatatii şi a mecanismelor ei, cu scopul de a ajunge să înţelegem funcţionalitatea minţii, a psihicului uman, a noastră.

Atunci când înţelegem cum funcţionam, cresc şansele să fim mai îngăduitori cu noi înşine dar şi unii cu ceilalţi, să înţelegem de ce noi gândim şi acţionăm într-un fel anume, de ce alţii o fac într-un mod diferit de al nostru şi să învăţăm să acceptăm diversitatea reacţiilor pentru că anxietatea şi panica ne pot dezbina, ne pot aduce în punctul în care să ne să ne împărţim în tabere, poate chiar să ne rănim, deoarece nu mai suntem atât de raţionali. Iar în astfel de momente în care există ameninţări la nivel global, este important să acţionăm în unitate, să ne sprijinim şi să ne încurajăm unii pe alţii, pentru că astfel ne ajutăm pe noi înşine. Azi, mai mult ca oricând, este important să înţelegem că suntem cu toţii aceeaşi energie, iar îmbrăţişarea acestui lucru este ceea ce ne poate duce mai departe pe scala evoluţiei umanităţii.

Aşadar, ce este anxietatea?

Este o experienţă comună şi firească, de regulă starea de anxietate apare atunci când ne simţim ameninţaţi, aşa că rolul său este de protecţie, pentru că activează în creier unul din răspunsurile automate, luptă, fugi sau îngheaţă. Anxietatea este starea de frică, de teamă, care se trăieşte în acea zonă a creierului numită amigdala, creier arhaic său creier reptilian, care, în trecut, la începuturile omenirii, era foarte utilă pentru că i-a ajutat pe înaintaşii noştri să se conserve şi să ducă specia mai departe. Este, practic, instinctul nostru de supravieţuire. Prin urmare, frica nu este o emoţie negativă, ea ne este utilă, are rol reglator, atâta timp cât se încadrează în nişte limite.

Când este prea intensă însă, ea poate fi disfuncţională, se poate transforma într-o tulburare, ca anxietatea generalizată – care este cea mai comună şi se caracterizează prin gânduri negative anticipatorii, temeri diverse şi comportament evitant, dar şi ca tulburări de panică, fobii sau sindrom al stresului post-traumatic, urmare a unor întâmplări nefericite. Tulburările au în spate gânduri iraţionale incontrolabile, care, în atacurile de panică, dau stări fiziologice ca nod în gât, palpitaţii, transpiraţie excesivă etc şi comportamente agresive uneori. În spatele atacurilor de panică stau două frici, aceea de a înnebuni sau aceea de a muri.

În cazul de faţă, oamenilor le este frică de moarte, simţim ameninţarea dată de această pandemie, se observă o stare generală de anxietate şi foarte probabil sunt multe tulburări de panică ce s-au declanşat în această perioadă. În fapt, pare că este o satre generală de panică,  oarecum “contagioasă”. În astfel de momente este foarte importantă psihoeducatia, deoarece ne ajută să distingem între teamă funcţională şi panica disfuncţională. Este important să înţelegem ce se întâmplă cu noi, de ce avem aceste reacţii şi aceste senzaţii corporale, pentru că, să fim conştienţi de noi, de mintea noastră şi de organismul nostru, este cel mai util lucru pe care îl putem face.

Atunci când ne  este teamă, ne putem lua măsurile necesare pentru a ne proteja, suntem lucizi, însă panica ne ţine amigdala activată şi împiedică partea mai nouă a creierului, cortexul, să îşi facă treaba şi să intre în joc cu raţiunea, care ne ajută să distingem informaţiile, să înţelegem ce se întâmplă în realitate și care sunt scenariile din mintea noastră. Panica ne blochează, iar un om blocat este expus şi vulnerabil. Am scris în detaliu despre mecanismele fricii și despre cum o putem ține sub control în cartea mea Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, care poate fi comandată împrună cu Ziua în care m-am iubit cu adevărat, la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Exemplul pe care îl dau cel mai des clienţilor mei în cabinet, legat de frică, este acela în care, dacă mergem pe stradă şi auzim subit un zgomot puternic, prima noastră reacţie este una din categoria luptă, fugi sau îngheaţă, pentru că se activează amigdala creirului și de abia apoi începem să ne explicăm zgomotul, poate realizăm că cineva a scăpat ceva pe jos și asta a provocat zgomotul şi astfel ni se linstesc atât mintea cât şi corpul, deoarece intra în acţiune nocortexul.

Anxietatea generalizată însă, ca de altfel şi atacurile de panică, ne ţin corpul într-o alertă constantă şi astfel organismul nostru este invadat de hormoni ai stresului, cum ar fi cortizolul, adrenalia, noradrenalina, care ne slăbesc imunitatea şi ne vulnerabilizează organismul. Iar un organism vulnerabil este mai predispus la boală, este un lucru demonstrat ştiinţific.

Aşadar, este foarte important să învăţăm să ne acceptăm frică, păstrându-ne în acelaşi timp luciditatea. Dacă însă ne este greu şi atacurile de panică şi anxietatea ne doboară, putem să apelăm la specialişti, la psihoterapeuţi care, în această perioadă, sunt disponibili la a susţine şedinţele şi online, sau la liniile special create. Important este să înţelegem că nu suntem singuri şi că ne putem ajuta, sprijini şi încuraja unii pe alţii în a fi bine emoţional, psihologic şi fizic, mai degrabă decât a ne transmite şi întări o panică generală care ne face vulnerabili.

Cel mai util pentru noi în această perioadă ar fi să fim responsabili și să urmăm cât putem de mult indicațiile specialiștilor, ale autorităților, dar și să fim îngăduitori cu oamenii care trec prin stări de panica și să înțelegem că etichetările, critica, judecata, atitudinea de superioritate, nu ne aduc mai aproape unii de alții și nici nu îi ajută pe cei panicați să vadă lucrurile diferit, deoarece creierul lor este în alertă. Cel mai util lucru pe care, dacă suntem raționali, îl putem face, este să le explicăm cu blandețe, să fim empatici, să ne întoarcem către ei cu iubire și cu blândețe, pentru că și ei sunt ai noștri. Și, mai ales, e important să fim noi înșine un exemplu.

Am încredere că atunci când această experienţă se va sfârşi, vom deveni nişte oameni mai conştienţi de mintea şi de organismul nostru şi vom fi cu toții mai prieteni cu noi înşine şi unii cu alţii.

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Sursă foto Unsplash

 

 

 

 

Dezvoltare personală Evoluţie personală Încredere în sine Relaţii interumane

Să ne arătăm autentici este normalitate, nu o dovadă de curaj

februarie 14, 2020
Să ne arătăm autentici este normalitate, nu o dovadă de curaj

Cândva, în trecutul meu nu foarte îndepărtat, am trăit o zi în care m-am desprins de tot ceea ce aveam în jurul meu şi am privit, pentru prima dată în viată, adânc în mine. Atunci m-am văzut cu adevărat. Atunci, după ce am dat deoparte tot ce nu era al meu, am înţeles cine sunt, cum sunt şi m-am acceptat. Aceea a fost ziua în care m-am iubit cu adevărat, ziua în care am început să scriu primele pagini în cartea vieţii mele. O carte care, în doar două luni de la lansare, a ajuns în mâinile şi inimile a zeci de mii de oameni, pe care i-am îndreptat, sper, către ei înşişi.

Pentru că sunt impresionați, unii oameni îmi scriu mesaje drăguţe, autentice, calde, în care îmi mulţumesc că exist, îmi spun că au conştientizări, că au început psihoterapia sau că au vindecat o rană din trecut. Însă ceea ce mi se transmite cel mai des este faptul că sunt o curajoasă pentru că m-am deschis, m-am expus şi am vorbit despre experienţele mele. Ochii mei citesc foarte des cuvântul curaj, urechile mele aud constant cuvântul curaj, sunt adesea felicitată pentru curaj, aşa că în ultima vreme, în mintea mea a fost tot mai prezent cuvântul acesta, curaj.

Şi pentru că sunt foarte atentă la mine şi la emoţiile mele în diverse contexte ale vieţii, m-am îndreptat puţin către acest curaj, ca să aud ce vrea să-mi spună el. Are vreun rol, îmi trezeşte vreun sentiment? Pentru mine emoţiile sunt un barometru, un indicator, aşa că am învăţat să fiu în contact cu ele deseori, prin urmare, m-am întrebat de ce oare acest cuvânt, curaj, nu îmi provoacă mândrie, aşa cum oamenii îmi transmit că ar trebui să simt? Şi ce simt eu de fapt?

Aşa am ajuns la concluzia că nu simt nimic faţă de acest cuvânt. Că, pentru mine, să fiu eu însămi nu este o dovadă de curaj. Şi că noi numim curaj autenticitatea, ceva ce e firesc, ceva ce ar trebui să fie natural. Faptul de a fi noi înşine şi de a ne arăta lumii aşa cum suntem, faptul de a ne iubi şi de a vorbi despre experienţele noastre, faptul de a ne asuma imperfecţiunile şi de a ne trata cu blândeţe, faptul de a ne identifica cu natura noastră umană, asta nu ar trebui să fie curaj, ci normalitate.

Noi suntem cei care dăm o anume conotaţie acestui cuvânt, cuvintele sunt doar cuvinte, oamenii le fac negative, pozitive, rele, bune, rusinoase, dureroase. Ne dăm cel mai bine seama de asta privind către copii, ei pot rosti cuvinte pe care noi le considerăm vulgare şi o fac râzând. Copiii se amuză, pentru ei cuvântul nu e nimic mai mult decat atât, adulţii sunt cei care le transmit că unele sunt ruşinoase, altele nepotrivite, interzise chiar.

Faţă de curajul ăsta al meu, eu simt neutralitate, nu cred că am făcut ceva deosebit. Dar mă întreb, oare cât suntem de speriaţi dacă trăim vieţi în care jucăm roluri, doar ca să primim validare, apreciere şi iubire? Şi cât de iubire este iubirea pentru care trebuie să fim altcineva? Şi cât de iubire este iubirea pe care o cerşim? Şi cât de viaţă este viaţa în care trebuie să fim, până la capăt, actori?

Eu am trecut prin procesul meu de autocunoaştere şi de iubire de sine şi nu am cuvinte să descriu ceea ce simt  acum, cât de în armonie cu mine am ajunsă să trăiesc. Sper doar că transmit. Azi cred că a nu trăi în acord cu noi înşine înseamnă a ne complica şi mai cred că depunem un mai mare efort pentru a ne preface decât pentru a ne transforma, sau mai bine zis pentru a ne reconecta cu cine suntem noi cu adevărat și a ne arăta așa.

Dar mă ştiţi, eu sunt o idealistă, e ceva ce mă caracterizează, e ceva al meu. Eu visez şi nimeni niciodată nu îmi va lua această abilitate, aşa că daţi-mi voie să visez în continuare că va veni şi ziua aceea în care toţi oamenii se vor trezi, se vor iubi şi vor simţi şi ei că a ne dezbaraca de hainele unei vieţi trăite în minciună nu ne va face să ne îmbolnăvim de la frigul de afară, ci ne va vindeca prin căldura pe care noi înşine o emanăm din interior către exterior.

Eu cred şi simt că adevărata libertate vine atunci când nu mai fugi, când nu te mai ascunzi, când vorbeşti despre cine eşti, despre ce greşeli ai făcut, despre locul de unde vii, despre oamenii care te-au influenţat şi care au avut un rol în a te aduce în acest punct şi când devii dispus să îți asumi că aşa eşti în acest moment al vieţii tale, fără ruşine şi fără frica de gura lumii, pe care noi înşine, prin a ne ascunde, o alimentăm.

De fiecare dată când ascundem ceva, cedăm din puterea noastră şi din libertatea cu care ne-am născut. Atunci când evităm, când nu vorbim despre experienţele noastre, despre durerile noastre, despre alegerile cu care nu ne mândrim, despre oamenii pe care îi iubim, despre oamenii pe care îi urâm, despre amanţi, despre cei ce nu mai sunt, despre rude care nu au fost conforme neamului din care provenim, de fiecare dată când ascundem, când ne ascundem, când mințim, când ne mințim, ne rănim pe noi înşine, îi rănim pe cei din jur şi rănim și generaţiile care vin.

Eu cred că acest curaj de a vorbi despre cine suntem, nu ar trebui să mai fie numit curaj. Curajul este împotriva fricii, de ce să-mi fie frică să fiu eu? Nu pierd pe nimeni dacă mă expun, ba din contră, mă câştig pe mine, iar eu, în propria mea viaţă, sunt comoara mea cea mai de preţ. A mă arăta lumii aşa cum sunt este ceea ce îmi dă libertatea, nu fuga, nu prefăctulul că nu există, că nu s-a întâmplat, că n-am trăit şi n-am simţit. Evitarea este falsă libertate, e viaţă irosită, nu viaţă trăită. Eu îmi iubesc viaţa prea mult pentru a-mi permite să o irosesc, nu știu încă dacă voi mai avea și alta, dar cred că asta pe care o am merită toată atenția mea. Așa că eu aleg să mă arăt așa cum sunt.

Pe mine m-a ajutat să vorbesc despre faptul că nu m-am simţit iubita când eram mică pentru că nici părinţii mei nu au ştiu ce am avut nevoie, nici eu să cer. Şi mă ajută să vorbesc despre faptul că m-am simţit inferioară şi indacvată şi grasă şi urâtă şi proastă uneori. Mă ajută să recunosc că am fost săraci, că, așa cum suntem toți dar ne e frică să recunoaștem, am fost și eu furioasă pe părinţii mei, că uneori m-am simţit atât de rănită încât am strivit cu vorbele oamenii care m-au făcut să sufăr, ca să sufere la rândul lor.

Pe mine mă ajută să recunosc că am greşit, că m-am simțit abandonată şi că am abandonat, că am înşelat, că am cerşit iubirea unor bărbaţi care nu se puteau iubi nici măcar pe ei, dar care până la urmă tot pe mine m-au considerat răufăcătorul din vieţile lor, că primul bărbat pentru care am simţit iubirea aia autentică nu a vrut să avem o relaţie asumată şi cu toate astea, deşi nu mai ştim nimic unul de celălalt, eu îl respect în continuare şi că, dacă m-aş întoarce în trecut ştiind lucrurile pe care le ştiu acum, tot aș așege să-l iubesc şi nu aş regreta, cum nu regret nici azi, ba chiar m-aș bucura că am trăit ceva atât de furmos și de intens.

Pe mine mă ajută să fiu eu și să nu-mi pese de ceea ce cred ceilalți, pentru că, la sfârșitul zilei, eu știu că judecățile pe care ei le emit vin din proiecțiile lor. Și mă ajută să visez la ziua în care vom ajunge să fim cu toții noi înșine fără teamă, înțelegând că a ne arăta autentici este ceva normal.

Poate că asta ne-ar ajuta pe toţi. Să vorbim. Să simtitm. Să recunoaştem. Să arătăm, Să ne arătăm. Să ne eliberăm. Fără să considerăm că asta este curaj.

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Photo by Annie Spratt on Unsplash

 

Dezvoltare personală Evoluţie personală Iubire de sine

Când ești ocupat nu ai loc nici pentru tine în propria viață

ianuarie 29, 2020

Daca esti ocupat nu ai loc nici pentru tine in propria viata

Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu ceva vreme ce fac, ţi-aş fi spus că am atâtea lucruri de rezolvat încât nu-mi ajunge timpul nici să îţi rapund la întrebarea asta. „Sunt ocupată”, ţi-aş fi răspuns, am treabă, lucruri de rezolvat, probleme de soluţionat, liste to do de bifat. Numai că seara, când mă uitam pe acele liste, task-urile mele tot nu erau bifate. Pentru că timpul chiar nu-mi ajungea, deoarece asta era realitatea pe care eu o exprimam şi o manifestam. Şi clar era una nesatisfăcătoare şi epuizantă.

Mult timp am fost frustrată din cauza asta, aşa că într-o zi m-am oprit puţin, m-am uitat către mine şi m-am întrebat de ce am oare această relaţie defectuoasă cu timpul şi cum aş putea ca dintr-un duşman să mi-l transform într-un prieten? De ce oare unii oameni nu sunt ocupaţi şi totuşi le ies atât de multe lucruri? Cum fac acei oameni de se împacă bine cu aceleaşi 24 de ore din zi pe care le avem cu toţii? Şi, de ce, pe de altă parte, există atâţia oameni ocupaţi şi indisponibili?

Atunci când doresc să îmbunătăţesc un aspect din viaţa mea, tind să iau în calcul atât nivelul individual cât şi planul global, pentru că ştiu că eu creez, menţin şi atrag în viaţa mea situaţii şi oameni care întreţin acel aspect şi în acelaşi timp ştiu că gândurile noastre, comportamentele, concepţiile, pot fi foarte uşor preluate, trensferate şi perpetuate. Până la urmă, suntem toţi aceeaşi energie şi ne influenţăm, uneori cu voie, alteori fără voie, unii pe alţii. Astfel, am identificat câteva cauze ale acestui „sunt ocupat” pe care îl întâlnim la tot pasul în zilele noastre.

Astfel, privind imaginea de ansamblu, am observat că „a fi ocupat” este ca o epidemie în zilele noastre, e ca un trend căruia e important să i te adaptezi, pentru că în acest fel te aliniezi şi eşti integrat în societate. Practic, aceasta „ocupare” îţi asigură satisfacerea nevoii de apartenenţă. Noi, oamenii, avem întipărită în noi această nevoie de a face parte din ceva, de a fi incluşi şi acceptaţi într-un grup, pentru că asta diminuează senzaţia de singurătate. De aceea preluăm comportamente, gânduri şi atitudini care nu ne sunt tocmai benefice, dar pe care ajungem să le integrăm în noi până la identificare, chiar dacă ele ne dăunează.

Am mai observat de altfel faptul că în zilele noastre a fi ocupat este echivalentul lui a fi important. Dacă nu dai de mine, înseamnă că fac lucrui, dacă fac lucruri înseamnă că sunt utilă. Dacă sunt utilă, nu trăiesc degeaba, aşadar existenţa mea e validată. Şi, chiar dacă nu sunt ocupată, găsesc ceva de rezolvat, chiar dacă este un lucru lipsit de importantă.

Aceast ocupat acţionează ca un vortex, care ne acaparează şi în care ne afundăm ca în nisipuri mişcătoare din care nu mai reuşim să ieşim la suprafaţă. De fapt, ajunge să ni se pară atât de normal, încât ne lăsăm prinşi în ele, ca şi cum viaţa nu poate fi trăită şi altfel. Tendinţa în zilele noastre este aceea de a ne plânge, de a ne complica, de a atrage în mod inconştient obstacole, de a fi nemulţumiţi, pentru că, cu cât părem mai ocupaţi şi cu mai multe lucruri de rezolvat, cu atât simţim că suntem mai de folos lumii şi societăţii. Sunt ocupat, deci exist.

Însă de cele mai multe ori, oamenii ocupaţi sunt şi epuizaţi şi nici nu rezolvă atât de multe lucruri precum şi-ar dori şi de aceea se simt neputincioşi şi blocaţi şi într-o continuă nemulţumire de sine. Oamenii ocupaţi mai mult supravieţuiesc decât să trăiască şi sunt ocupaţi în primul rând pentru ei înşişi. De multe ori acest lucru îl folosim ca scuză pentru a fugi de noi înşine şi de ceilalţi. „Ocuparea” ne distrage de la conexiunea autentică. Habar nu avem ce să facem cu noi înşine şi nici unii cu alţii, aşa că folosim asta ca pretext, când de fapt evităm să ne conectăm, evităm să simţim, să primivim în interiorul nostru pentru că nu ştim ce ne aşteaptă. Cine suntem noi fără lucrurile pe care le cunoaştem?

Dacă eşti ocupat şi nu îţi ajunge timpul, înseamnă că de fapt trăieşti într-un dezechilibru energetic. Atunci când nu îţi ajunge timpul, este pentru că nu ştii să îţi împarţi energia. Şi, să fim sinceri, noi, romanii, avem şi mentalitatea asta cum că lucrurile trebuie să fie grele, cum că e nevoie să muncim pe brânci ca să ne merităm banii, ca să avem parte de recunoaştere, ca să fim văzut, apreciaţi, validaţi. Cine nu e ocupat e un ciudat în zilele noastre.

Suntem ocupaţi pentru că nu ştim cum este să nu fim ocupaţi. Pentru noi este un lucru normal să ne zbatem, să depunm efort, să consumăm energie, să cădem epuizaţi, să ajungem la burnout, să fim indisponibili. Nu ştim ce altceva să facem cu timpul nostru. Şi, din păcate, perpetuam această realitate, rămânem blocaţi în ea, îi dăm putere vorbind despre ea, investim în ea energia şi atenţia noastră.

Ocuparea asta acţionează ca o boală care se transmite. Mulţi dintre noi am crescut în familii cu părinţi ocupaţi, care şi-au sacrificat timpul ca să ne ofere ceea ce ei nu au avut din punct de vedere material şi cărora nu le-au mai rămas timp, putere, disponibilitate pentru noi, pentru că aşa au fost timpurile. Aşa că ni se pare ceva normal să fim ocupaţi şi să avem de lucru, noi nu cunoaştem altă viaţă. Este şi un comportament învăţat, cumva am asociat viaţa de adult cu a avea treabă şi cu o anume indisponibilitate legată de alte planuri ale vieţii.

Trebuie să admit că mie să fiu ocupată nu mi-a adus beneficii, aşa că am ales să renunţ la a mai fi fidelă acestui lucru cunoscut şi să merg pe un drum pe care îmi doresc acum să îl promovez şi care vreau să ajungă şi la alţii. Acela al renunţării la vechile tipare, la lucrurile care nu ne aduc beneficii, la conceptele şi comportamentele preluate de la alţii, pentru a ne conecta cu şinele nostru şi pentru a trăi uşor, frumos şi în libertate.

Ceea ce nu ştiu unii oameni este că am putea foarte bine să facem un shift în mentalitate şi că, dacă începem să vorbim despre timp liber, despre a îndeplini lucruile cu naturaleţe şi cu uşurinţă asta vom atrage în realitate. Poate că e vremea să înţelegi că dacă nu eşti ocupat NU înseamnă că eşti neimportant, ci înseamnă că faci munca internă mai mult decât munca externă. Realitatea se creeaza din interior către exterior.

Cele mai frumoase lucruri iau naştere atunci când ne relaxăm, când renunţăm la presiune, când ne predăm, când ne punem o intenţie şi apoi ne abandonăm în mâinile Universului, convinşi fiind că lucrurile se vor aşeza aşa cum e mai bine pentru noi. Succesul este 80% munca interioară şi 20% munca exterioară. Când înţelegem asta şi renunţăm la control şi la teamă, atunci vom înţelege că de cele mai multe lucruri de pe lista noastră se ocupă Universul. Este paradoxal faptul că pentru a primi ceea ce ne dorim e nevoie să renunţăm la dorinţă. Am încredere că fiecare om va ajunge să înţelegea la un moment dat acest lucru.

Recunosc, mă frustrează oamenii ocupaţi şi nefericiţi, care se învârt mereu în cercul ăsta, însă am înţeles că probabil lecţia mea în viaţă este aceea de a accepta ritmul celor din jur, fără să încerc să îi scot de acolo pentru că mă simt eu neputincioasă şi acceptând faptul că îmi pot juca rolul de salvator doar plantând seminţele, şi că, mai departe, dacă ele cresc, cum cresc şi cât, este responsabilitatea fiecăruia. Iar asta mă face şi pe mine să fiu mai puţin ocupată cu alţii.

Şi dacă te-a ajutat acest articol, dă-l mai departe, pentru că fiecare om merită să ştie că poate ieşi din bula „ocupării”, că în loc de efort şi zbatere poate alege oricând să simtă flow, uşurinţă, creaţie, printr-un simplu shift de mentalitate. Lucrurile sunt simple, nouă ne place să le complicăm, aşa că hai să ne întoarcem la esenţa!

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Photo by Nathan Dumlao on Unsplash

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dezvoltare personală Evoluţie personală Iubire de sine

Atunci când îi judeci pe alții, te judeci pe tine

ianuarie 26, 2020
atunci cand ii judeci pe altii, te judeci pe tine

Ce pot spune despre mine este că, printre altele, sunt o persoană “intenţională”, funcţionez foarte bine cu intenţii. Le stabilesc, cred în ele şi apoi le văd cum se manifestă. Una dintre intenţiile mele din ultima perioadă este aceea de a judeca mai putin- ar fi fost nerealist să îmi propun să nu mai judec deloc, întrucât judecata face parte din structura noastră umană. Avem setată în creierul nostru această nevoie de a emite judecaţi de valoare, de a cataloga, de a eticheta, de a compara, deoarece acest lucru ne aduce o oarecare certitudine, ştim cu cine sau cu ce avem de-a face. Astfel, omul sau situaţia nu ne mai provoacă o atât de mare frică, ne simţim mai în siguranţă.

Aşadar, mi-am pus ca intenţie să renunţ cât pot de mult la nevoia asta a mea de judecată şi în acelaşi timp să accept faptul că voi mai avea momente în care o voi face, că asta e natura umană şi că poate nu voi ajunge să fiu niciodată un observator, că voi rămâne un judecător, în esenţă. Intenţiile mele şi felul în care mi-am modelat creierul şi mi-am învăţat mintea să gândească, mă ajută să fiu de multe ori prezentă şi conştientă de gândurile care circulă, aşa că realizez repede când sunt acaparată. Astfel, m-am surprins astăzi judecând nişte oameni şi simtitnd o oarecare bucurie răutăcioasă la gândul că s-ar putea ca o anumită situaţie să le provoace suferinţă.

De fiecare dată când mă observ în astfel de momente, pun stop judecăţii şi mă întorc către mine, iar “de ce fac asta?” este prima întrebare care îmi vine în minte. De ce mă bucur la gândul că unor oameni nu le-ar ieşi nişte lucruri şi asta le-ar produce suferinţă? De cele mai multe ori nu îmi vine imediat răspunsul, aşa că obişnuiesc să îmi las mintea să proceseze întrebarea, având încredere că, la timpul potrivit, inconştientul îl va scoate la suprafaţă.

La scurt timp am văzut pe telefon notificări de comentarii la postările legate de cărţile mele, aşa că mi-am dat răgazul de a citi, lucru pe care nu îl fac prea des întrucât, comentariile fiind foarte multe, de regulă nu îmi apar, pentru că ori nu primesc notificări pentru ele, ori nu mi se încarcă. Uitându-mă, am observat că 95% dintre feedback-uri sunt pozitive, în restul de 5% mi se reproşează că m-am îmbogăţit, ca şi cum să te îmbogăţeşti din munca ta și din experiențele tale de viața este cel mai josnic lucru, că fac marketing, ca şi cum marketingul ar fi furt şi nu tot munca unor oameni, iar unul dintre ele era formulat cam aşa: “nu cumpăraţi aceste cărţi, până şi o adolescentă de 16 ani care scrie într-un jurnal scrie mai bine”.

Evident că mintea mea nu a lăsat să între nimic din asta înăuntru, eu ştiu ce-am scris şi nu mă invadează aceste feedback-uri, aşa că am catalogat din start persoană ca fiind hater. Apoi am avut un insight şi am realizat că judec, aşa că mi-am pus din nou pe STOP judecăţile. Dacă e să fi învăţat un lucru de nepreţuit în ultima vreme, acela este că judecăţile noastre au legătură cu noi înşine şi cu propria viaţă, mai mult decât cu ceea ce face sau ce este omul pe care îl supunem judecăţii. Nu putem vedea în ceilalţi ceva ce nu există în noi înşine. Şi, având asta în minte, m-am îndreptat către mine şi am privit înăuntru.

Mi-am reamintit că elementul comun pe care l-am întâlnit în cărţile pe care le-am citit în ultima perioadă, în audiobook-urile pe care le-am ascultat, în învăţăturile marilor maeştri, în poveştile oamenilor care au reuşit să facă lumea mai frumoasă, este acela că separarea e o iluzie şi că suntem cu toţii o singură energie, că oamenii care ne apar în cale sunt oglinzi, că sunt părţi din noi înşine şi că, dacă ceva nu ne place, înseamnă că e nevoie să vindecăm acel ceva, înăuntru.

Acest hater, aşa cum l-am numit eu, voia să îmi arate faptul că sunt un hater eu însămi, pentru că, cu doar puţin timp înainte mă bucurăm, în imaginaţia mea, de potenţialul rău al altuia. Am înţeles că acea persoană este partea din mine care nu poate să se bucure de succesul şi de fericirea altuia şi mi-am propus să vindec în mine acest lucru.

M-am bucurat totuşi că a fost doar unul, probabil asta inseamna că nici eu nu sunt atât de contaminată de judecată. Am luat partea bună de aici şi cu ocazia asta m-am comparat cu mine însămi, în etape anterioare ale vieţii. Mi-am amintit cum, în urmă cu ceva ani, mă uitam la colegi de-ai mei scriitori, tot din domeniul psihologiei, dezvoltării personale, spiritualităţii, care se bucurau de succes, judecându-i, căutându-le greşelile, vânându-le eşecul,  profund iritată de faptul că unul iar scoate o carte, altul iar scrie un articol, altul iar iese cu ceva în faţă.

Iar energia mea îmi alimenta de cele mai multe ori invidia, frustrarea, neputinţa. Pe măsură ce ei se ridicau, eu mă simţeam tot mai mică, dar vedeam cum se mărește în mine senzaţia de frică, la gândul că oamenii ăştia spun ceva înaintea mea, fac ceva înaintea mea, ies în faţă şi eu rămân în umbră. Şi realitatea mea asta a fost, pentru că mult timp așa mi-am creat-o în imaginaţie. Și, cum am spus mai sus, ceea ce gaândim, se manifestă.

Până într-o zi, când mi-am propus să le dau oamenilor voie să îşi trăiască succesul şi mi-am permis mie să mă eliberez de sentimentele negative ataşate, pentru că am înţeles că atâta timp cât îi invidiez, cât le doresc eşecul, nu voi reuşi să am succes vreodată. Şi am început să mă setez pe faptul că e loc pentru toată lumea, că e abundenţă de idei şi de creativitate, că, şi dacă avem aceeaşi idee, felul în care o spunem e cu siguranţă altul şi că, ce-i al meu e al meu, ce e al lor e al lor, că poate calea mea e separată.

Şi, treptat, hranindu-mi mintea cu aceste gânduri, am reuşit să schimb şi sentimentul din spate şi am observat că încep să simt apreciere pentru oamenii ăştia, că le recunosc şi le respect munca, ba, mai mult, am început să mă bucur văzând că ei reuşesc, că ceva le iese, pentru că ştiu că nu suntem inamici ci suntem toţi aceeaşi energie şi că lucrăm împreună la a schimba omenirea, fiecare într-un fel propriu.

Când am început să simt asta, am renunţat la rezistenţă. Şi când n-a mai fost rezistenţă a fost flow, a fost curgere, a fost alunecare, a fost naturaleţe, a fost creativitate, a fost creaţie. Am înţeles că nu există inamic extern, că cel mai aprig inamic e înăuntru, am înţeles că nu succesul altuia mă ţine pe loc, ci propria mea minte, am înţeles că adesea am folosit ceea ce este în afara mea drept scuză ca să îmi justific lipsa de evoluţie, nefericirea şi eşecul, în loc să îmi asum responsabilitatea pentru propria mea viaţă.

Acum sunt împlinită, însă ştiu că aceasta “vindecare” e un proces care e posibil să nu se termine niciodată, de aceea accept lucrurile, situaţiile şi oamenii pe care mi-i trimite Universul şi de fiecare dată când ceva nu-mi place, mă întorc către mine şi îmi asum puterea şi responsabilitatea pentru propria mea viaţă, ştiind că, cu cât îi judec mai puţin pe alţii, cu atât mă judec mai puţin pe mine însămi.  De aici vine puterea, din a renunţa la judecată.

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@artaeducatiei.com.

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Arta Educaţiei, Psiholog Andreea Săvulescu și instagram @artaeducatiei 

Găsește calea de vindecare și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Dezvoltare personală Evoluţie personală Gândire pozitivă Încredere în sine Iubire de sine

Cum să NU mai fii prizonierul minții tale

ianuarie 12, 2020
cu7m sa nu mai fii prizonierul mintii tale

Eu nu cred în îndemnul trezeşte-te la realitate, pentru că ştiu că fiecare om îşi creează exteriorul cu ceea ce hrăneşte în interior. Sunt şapte miliarde jumate de oameni pe planeta aceasta şi 7 miliarde jumate de realităţi. Chiar dacă se spune că realitatea este una şi aceeaşi, de fapt fiecare şi-o trăieşte pe a lui.

Poate că realitatea este aceeaşi la nivel global, însă la nivel individual, nicio viaţă nu e identică cu cea de lângă ea. Şi această idee îmi este întărită zilnic, de oamenii care ajung la mine în cabinet. Chiar dacă situaţia este aceeaşi, fiecare o vede, o simte, o trăieşte şi o rezolvă în modul său unic, difeit.

Continue Reading

Dezvoltare personală Evoluţie personală Gândire pozitivă Încredere în sine Iubire de sine

5 lucruri pentru care sunt recunoscătoare în acest an

decembrie 30, 2019
5 lucruri pentru care sunt recunoscatoare in acest an

Pentru mine 2019 a fost anul vieţii mele. A fost anul trezirii, al descoperirii de sine, anul în care s-a prăbuşit tot ceea ce credeam că am, că sunt, că este. Anul în care am ajuns la esenţa mea şi de acolo mi-am recreat realitatea.

Privesc în urmă cu recunoştinţă. Simt o căldură cum îmi invadează corpul şi mulţumesc din suflet Universului, pentru toate experienţele pe care mi le-a oferit, pentru toate lecţiile care au venit cu ele, pentru toţi oamenii pe care mi i-a scos în cale, pentru transformare.

Anul 2019 mă lasa cu multe lecţii învăţate. Sunt un om norocos. Scriu asta şi îmi curge o lacrimă. Sunt norocoasă pentru că pot simţi ceea ce simt, cu intensitate. Închei anul mulţumită de mine, de viaţă şi, pe toate planurile, mult mai bogată. Sunt fericită pentru că am avut ochi să văd, urechi să aud şi inima să simt tot ceea ce mi-a scos viaţa în cale. Continue Reading

Dezvoltare personală Evoluţie personală Iubire de sine

Nu toţi oamenii sunt fericiţi de sărbători şi e ok

decembrie 24, 2019
Nu toţi oamenii sunt fericiţi de sărbători şi e ok

Au trecut câţiva ani de la Crăciunul ăla. Ăla în care n-am simţit să sărbătoresc. În care pur şi simplu nu am putut să mă ridic din pat, să-mi fac bagajul şi să plec la ţară, la bunici, acolo unde petreceam sărbătorile aproape mereu. Bunicii, frate-miu şi unchi-miu erau familia alături de care luam masa de Paşte şi de Crăciun, părinţii mei sunt plecaţi în străinătate de foarte mult timp.

Dar Crăciunul ăla am fost încremenită, înţepenită, am vrut să mă anesteziez emoţional. Nu mi-l doream, nu îmi doream reuniunea, revederea, nu îmi doream să sărbătoresc o bucurie pe care nu o simţeam. Nu voiam să îl văd pe bunicul ursuz, bolnav, altfel decât bucuros, energic, muncitor şi vesel, aşa cum îl ştiam. Era prea mult pentru mine să mă prefac că totul e la fel, când mă simţeam atât de tristă şi sfâşiată pe interior. A fost primul an în care am petrecut Crăciunul singură, izolată între cei patru pereţi ai garsonierei, fără sarmale, fără colinde şi fără cozonaci.

Continue Reading