Dacă urmăreşti de mai mult timp blogul meu, Arta Educaţiei, atunci poate că mă cunoşti deja şi ştii unele lucruri despre mine. Dacă însă te-ai alăturat recent comunităţii noastre, poţi afla cine sunt eu aici.
Dar ceea ce vreau să ştii acum despre mine, lucrul cel mai important care mă defineşte ca şi fiinţă, este faptul că sunt o visătoare.
Recunosc, îmi place să visez!
Când suntem mici visăm la viitor. Cădem ușor în capcana lui „vreau să fiu mare”, cu convingerea că atunci ne vom câștiga independența, pe toate planurile. Începem să țesem, încă din copilărie pânzele pentru catargul vaporului nostru, vapor în care investim sentimente și în care ne punem toate speranțele că ne va duce la destinația exotică la care visăm. Îl creăm, astfel încât să fie rezistent la furtuni, la vijelii, și suntem extrem de dezamăgiți, atunci când catargul se frânge. Și, în loc să perseverăm pentru a ajunge acolo unde ne dorim, începem să ne plângem de milă și ignorăm peisajul mirific din jur, gândindu-ne doar la ce am fi putut avea dacă…
E ușor să ne lăsăm prinși în mrejele planificării viitorului. De altfel, e chiar indicat să-ți plănuiești viața, să-ți dorești un viitor fericit, dar uneori cădem în extrema cealaltă și ne pierdem abilitatea de a ne concentra asupra momentului prezent.