Nu pot să nu observ că avem tendinţa de a ne plânge des. De a fi nemulţumiţi şi nefericiţi.
Suntem nemulţumiţi de ţara în care trăim, de părinţii pe care-i avem, de prieteni, de partener şi chiar de noi înşine. Mai ales atunci când privim în curtea vecinului şi ne comparăm cu acesta. Deşi este evident că vecinul trăieşte şi gândeşte într-un stil complet diferit de al nostru.
Visăm des să trăim într-o lume mai bună şi mult mai des ne dorim siguranţă. Dar în loc să trăim, ne ocupăm de fapt cu a ridica ziduri care să nu poată fi dărâmate, cu a ne izola în carapacea noastră şi cu a pune presiune pe relaţiile noastre, forţându-i pe cei din jur să ne ofere asigurări. Să ne promită că ne vor iubi toată viaţa, că ne vor proteja toată viaţa, că ne vor susţine, respecta şi că vor fi acolo întotdeauna. Ca şi cum s-ar fi născut ca să ni se dedice nouă. În realitate, singura siguranţă şi certitudine în viaţă este aceea că într-o zi ne vom stinge. Şi e nedrept, egoist şi nesănătos să le cerem celorlalţi să ne satisfacă nevoile când de fapt am putea-o face cel mai bine noi înşine.