Ce pot spune despre mine este că, printre altele, sunt o persoană “intenţională”, funcţionez foarte bine cu intenţii. Le stabilesc, cred în ele şi apoi le văd cum se manifestă. Una dintre intenţiile mele din ultima perioadă este aceea de a judeca mai puțin – ar fi fost nerealist să îmi propun să nu mai judec deloc, întrucât judecata face parte din structura noastră umană. Avem setată în creierul nostru această nevoie de a emite judecaţi de valoare, de a cataloga, de a eticheta, de a compara, deoarece acest lucru ne aduce o oarecare certitudine, ştim cu cine sau cu ce avem de-a face. Astfel, omul sau situaţia nu ne mai provoacă o atât de mare frică, ne simţim mai în siguranţă.
Aşadar, mi-am pus ca intenţie să renunţ cât pot de mult la nevoia asta a mea de judecată şi în acelaşi timp să accept faptul că voi mai avea momente în care o voi face, că asta e natura umană şi că poate nu voi ajunge să fiu niciodată un observator, că voi rămâne un judecător, în esenţă. Intenţiile mele şi felul în care mi-am modelat creierul şi mi-am învăţat mintea să gândească mă ajută să fiu de multe ori prezentă şi conştientă de gândurile care circulă, aşa că realizez repede când sunt acaparată. Astfel, m-am surprins astăzi judecând nişte oameni şi simțind o oarecare bucurie răutăcioasă la gândul că s-ar putea ca o anumită situaţie să le provoace suferinţă.
De fiecare dată când mă observ în astfel de momente, pun stop judecăţii şi mă întorc către mine, iar “de ce fac asta?” este prima întrebare care îmi vine în minte. De ce mă bucur la gândul că unor oameni nu le-ar ieşi nişte lucruri şi asta le-ar produce suferinţă? De cele mai multe ori nu îmi vine imediat răspunsul, aşa că obişnuiesc să îmi las mintea să proceseze întrebarea, având încredere că, la timpul potrivit, inconştientul îl va scoate la suprafaţă.
La scurt timp, am văzut pe telefon notificări de comentarii la postările legate de cărţile mele, aşa că mi-am dat răgazul de a citi, lucru pe care nu îl fac prea des întrucât, comentariile fiind foarte multe, de regulă nu îmi apar, pentru că ori nu primesc notificări pentru ele, ori nu mi se încarcă. Uitându-mă, am observat că 95% dintre feedback-uri sunt pozitive, în restul de 5% mi se reproşează că m-am îmbogăţit, ca şi cum să te îmbogăţeşti din munca ta și din experiențele tale de viața este cel mai josnic lucru, că fac marketing, ca şi cum marketingul ar fi furt şi nu tot munca unor oameni, iar unul dintre ele era formulat cam aşa: “nu cumpăraţi aceste cărţi, până şi o adolescentă de 16 ani care scrie într-un jurnal scrie mai bine”.
Evident că mintea mea nu a lăsat să între nimic din asta înăuntru, eu ştiu ce-am scris şi nu mă invadează aceste feedback-uri, aşa că am catalogat din start persoană ca fiind hater. Apoi am avut un insight şi am realizat că judec, aşa că mi-am pus din nou pe STOP judecăţile. Dacă e să fi învăţat un lucru de nepreţuit în ultima vreme, acela este că judecăţile noastre au legătură cu noi înşine şi cu propria viaţă, mai mult decât cu ceea ce face sau ce este omul pe care îl supunem judecăţii. Nu putem vedea în ceilalţi ceva ce nu există în noi înşine. Şi, având asta în minte, m-am îndreptat către mine şi am privit înăuntru.
Mi-am reamintit că elementul comun pe care l-am întâlnit în cărţile pe care le-am citit în ultima perioadă, în audiobook-urile pe care le-am ascultat, în învăţăturile marilor maeştri, în poveştile oamenilor care au reuşit să facă lumea mai frumoasă, este acela că separarea e o iluzie şi că suntem cu toţii o singură energie, că oamenii care ne apar în cale sunt oglinzi, că sunt părţi din noi înşine şi că, dacă ceva nu ne place, înseamnă că e nevoie să vindecăm acel ceva, înăuntru.
Acest hater, aşa cum l-am numit eu, voia să îmi arate faptul că sunt un hater eu însămi, pentru că, cu doar puţin timp înainte mă bucuram, în imaginaţia mea, de potenţialul rău al altuia. Am înţeles că acea persoană este partea din mine care nu poate să se bucure de succesul şi de fericirea altuia şi mi-am propus să vindec în mine acest lucru.
M-am bucurat totuşi că a fost doar unul, probabil asta îseamnă că nici eu nu sunt atât de contaminată de judecată. Am luat partea bună de aici şi cu ocazia asta m-am comparat cu mine însămi, în etape anterioare ale vieţii. Mi-am amintit cum, în urmă cu ceva ani, mă uitam la colegi de-ai mei scriitori, tot din domeniul psihologiei, dezvoltării personale, spiritualităţii, care se bucurau de succes, judecându-i, căutându-le greşelile, vânându-le eşecul, profund iritată de faptul că unul iar scoate o carte, altul iar scrie un articol, altul iar iese cu ceva în faţă.
Iar energia mea îmi alimenta de cele mai multe ori invidia, frustrarea, neputinţa. Pe măsură ce ei se ridicau, eu mă simţeam tot mai mică, dar vedeam cum se mărește în mine senzaţia de frică, la gândul că oamenii ăştia spun ceva înaintea mea, fac ceva înaintea mea, ies în faţă şi eu rămân în umbră. Şi realitatea mea asta a fost, pentru că mult timp așa mi-am creat-o în imaginaţie. Și, cum am spus mai sus, ceea ce gaândim, se manifestă.
Până într-o zi, când mi-am propus să le dau oamenilor voie să îşi trăiască succesul şi mi-am permis mie să mă eliberez de sentimentele negative ataşate, pentru că am înţeles că atâta timp cât îi invidiez, cât le doresc eşecul, nu voi reuşi să am succes vreodată. Şi am început să mă setez pe faptul că e loc pentru toată lumea, că e abundenţă de idei şi de creativitate, că, şi dacă avem aceeaşi idee, felul în care o spunem e cu siguranţă altul şi că, ce-i al meu e al meu, ce e al lor e al lor, că poate calea mea e separată.
Şi, treptat, hrănindu-mi mintea cu aceste gânduri, am reuşit să schimb şi sentimentul din spate şi am observat că încep să simt apreciere pentru oamenii ăştia, că le recunosc şi le respect munca, ba, mai mult, am început să mă bucur văzând că ei reuşesc, că ceva le iese, pentru că ştiu că nu suntem inamici, ci suntem toţi aceeaşi energie şi că lucrăm împreună la a schimba omenirea, fiecare într-un fel propriu.
Când am început să simt asta, am renunţat la rezistenţă. Şi când n-a mai fost rezistenţă, a fost flow, a fost curgere, a fost alunecare, a fost naturaleţe, a fost creativitate, a fost creaţie. Am înţeles că nu există inamic extern, că cel mai aprig inamic e înăuntru, am înţeles că nu succesul altuia mă ţine pe loc, ci propria mea minte. Am înţeles că adesea am folosit ceea ce este în afara mea drept scuză ca să îmi justific lipsa de evoluţie, nefericirea şi eşecul, în loc să îmi asum responsabilitatea pentru propria mea viaţă.
Acum sunt împlinită, însă ştiu că aceasta “vindecare” e un proces care e posibil să nu se termine niciodată, de aceea accept lucrurile, situaţiile şi oamenii pe care mi-i trimite Universul şi de fiecare dată când ceva nu-mi place, mă întorc către mine şi îmi asum puterea şi responsabilitatea pentru propria mea viaţă, ştiind că, cu cât îi judec mai puţin pe alţii, cu atât mă judec mai puţin pe mine însămi. De aici vine puterea, din a renunţa la judecată.
________________________
Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, te aștept cu drag să-mi povestești mai multe despre tine și emoțiile tale la adresa contact@andreeasavulescu.ro
Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol ca informațiile utile să ajungă și la cei care au nevoie să vadă și o altă perspectivă. Poți să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și instagram @psihoterapeutandreeasavulescu unde împărtășesc zilnic gânduri și idei inspiraționale.
Acceptă-ți sinele, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată în cele două cărți ale mele – Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut – pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!
Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!
Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,
Andreea
No Comments