Dezvoltare personală Evoluţie personală Încredere în sine Relaţii interumane

Să ne arătăm autentici este normalitate, nu o dovadă de curaj

februarie 14, 2020
Să ne arătăm autentici este normalitate, nu o dovadă de curaj

Distribuie!

Cândva, în trecutul meu nu foarte îndepărtat, am trăit o zi în care m-am desprins de tot ceea ce aveam în jurul meu şi am privit, pentru prima dată în viată, adânc în mine. Atunci m-am văzut cu adevărat. Atunci, după ce am dat deoparte tot ce nu era al meu, am înţeles cine sunt, cum sunt şi m-am acceptat. Aceea a fost ziua în care m-am iubit cu adevărat, ziua în care am început să scriu primele pagini în cartea vieţii mele. O carte care, în doar două luni de la lansare, a ajuns în mâinile şi inimile a zeci de mii de oameni, pe care i-am îndreptat, sper, către ei înşişi.

Pentru că sunt impresionați, unii oameni îmi scriu mesaje drăguţe, autentice, calde, în care îmi mulţumesc că exist, îmi spun că au conştientizări, că au început psihoterapia sau că au vindecat o rană din trecut. Însă ceea ce mi se transmite cel mai des este faptul că sunt o curajoasă pentru că m-am deschis, m-am expus şi am vorbit despre experienţele mele. Ochii mei citesc foarte des cuvântul curaj, urechile mele aud constant cuvântul curaj, sunt adesea felicitată pentru curaj, aşa că în ultima vreme, în mintea mea a fost tot mai prezent cuvântul acesta, curaj.

Şi pentru că sunt foarte atentă la mine şi la emoţiile mele în diverse contexte ale vieţii, m-am îndreptat puţin către acest curaj, ca să aud ce vrea să-mi spună el. Are vreun rol, îmi trezeşte vreun sentiment? Pentru mine emoţiile sunt un barometru, un indicator, aşa că am învăţat să fiu în contact cu ele deseori, prin urmare, m-am întrebat de ce oare acest cuvânt, curaj, nu îmi provoacă mândrie, aşa cum oamenii îmi transmit că ar trebui să simt? Şi ce simt eu de fapt?

Aşa am ajuns la concluzia că nu simt nimic faţă de acest cuvânt. Că, pentru mine, să fiu eu însămi nu este o dovadă de curaj. Şi că noi numim curaj autenticitatea, ceva ce e firesc, ceva ce ar trebui să fie natural. Faptul de a fi noi înşine şi de a ne arăta lumii aşa cum suntem, faptul de a ne iubi şi de a vorbi despre experienţele noastre, faptul de a ne asuma imperfecţiunile şi de a ne trata cu blândeţe, faptul de a ne identifica cu natura noastră umană, asta nu ar trebui să fie curaj, ci normalitate.

Noi suntem cei care dăm o anume conotaţie acestui cuvânt, cuvintele sunt doar cuvinte, oamenii le fac negative, pozitive, rele, bune, rusinoase, dureroase. Ne dăm cel mai bine seama de asta privind către copii, ei pot rosti cuvinte pe care noi le considerăm vulgare şi o fac râzând. Copiii se amuză, pentru ei cuvântul nu e nimic mai mult decat atât, adulţii sunt cei care le transmit că unele sunt ruşinoase, altele nepotrivite, interzise chiar.

Faţă de curajul ăsta al meu, eu simt neutralitate, nu cred că am făcut ceva deosebit. Dar mă întreb, oare cât suntem de speriaţi dacă trăim vieţi în care jucăm roluri, doar ca să primim validare, apreciere şi iubire? Şi cât de iubire este iubirea pentru care trebuie să fim altcineva? Şi cât de iubire este iubirea pe care o cerşim? Şi cât de viaţă este viaţa în care trebuie să fim, până la capăt, actori?

Eu am trecut prin procesul meu de autocunoaştere şi de iubire de sine şi nu am cuvinte să descriu ceea ce simt  acum, cât de în armonie cu mine am ajunsă să trăiesc. Sper doar că transmit. Azi cred că a nu trăi în acord cu noi înşine înseamnă a ne complica şi mai cred că depunem un mai mare efort pentru a ne preface decât pentru a ne transforma, sau mai bine zis pentru a ne reconecta cu cine suntem noi cu adevărat și a ne arăta așa.

Dar mă ştiţi, eu sunt o idealistă, e ceva ce mă caracterizează, e ceva al meu. Eu visez şi nimeni niciodată nu îmi va lua această abilitate, aşa că daţi-mi voie să visez în continuare că va veni şi ziua aceea în care toţi oamenii se vor trezi, se vor iubi şi vor simţi şi ei că a ne dezbaraca de hainele unei vieţi trăite în minciună nu ne va face să ne îmbolnăvim de la frigul de afară, ci ne va vindeca prin căldura pe care noi înşine o emanăm din interior către exterior.

Eu cred şi simt că adevărata libertate vine atunci când nu mai fugi, când nu te mai ascunzi, când vorbeşti despre cine eşti, despre ce greşeli ai făcut, despre locul de unde vii, despre oamenii care te-au influenţat şi care au avut un rol în a te aduce în acest punct şi când devii dispus să îți asumi că aşa eşti în acest moment al vieţii tale, fără ruşine şi fără frica de gura lumii, pe care noi înşine, prin a ne ascunde, o alimentăm.

De fiecare dată când ascundem ceva, cedăm din puterea noastră şi din libertatea cu care ne-am născut. Atunci când evităm, când nu vorbim despre experienţele noastre, despre durerile noastre, despre alegerile cu care nu ne mândrim, despre oamenii pe care îi iubim, despre oamenii pe care îi urâm, despre amanţi, despre cei ce nu mai sunt, despre rude care nu au fost conforme neamului din care provenim, de fiecare dată când ascundem, când ne ascundem, când mințim, când ne mințim, ne rănim pe noi înşine, îi rănim pe cei din jur şi rănim și generaţiile care vin.

Eu cred că acest curaj de a vorbi despre cine suntem, nu ar trebui să mai fie numit curaj. Curajul este împotriva fricii, de ce să-mi fie frică să fiu eu? Nu pierd pe nimeni dacă mă expun, ba din contră, mă câştig pe mine, iar eu, în propria mea viaţă, sunt comoara mea cea mai de preţ. A mă arăta lumii aşa cum sunt este ceea ce îmi dă libertatea, nu fuga, nu prefăctulul că nu există, că nu s-a întâmplat, că n-am trăit şi n-am simţit. Evitarea este falsă libertate, e viaţă irosită, nu viaţă trăită. Eu îmi iubesc viaţa prea mult pentru a-mi permite să o irosesc, nu știu încă dacă voi mai avea și alta, dar cred că asta pe care o am merită toată atenția mea. Așa că eu aleg să mă arăt așa cum sunt.

Pe mine m-a ajutat să vorbesc despre faptul că nu m-am simţit iubita când eram mică pentru că nici părinţii mei nu au ştiu ce am avut nevoie, nici eu să cer. Şi mă ajută să vorbesc despre faptul că m-am simţit inferioară şi indacvată şi grasă şi urâtă şi proastă uneori. Mă ajută să recunosc că am fost săraci, că, așa cum suntem toți dar ne e frică să recunoaștem, am fost și eu furioasă pe părinţii mei, că uneori m-am simţit atât de rănită încât am strivit cu vorbele oamenii care m-au făcut să sufăr, ca să sufere la rândul lor.

Pe mine mă ajută să recunosc că am greşit, că m-am simțit abandonată şi că am abandonat, că am înşelat, că am cerşit iubirea unor bărbaţi care nu se puteau iubi nici măcar pe ei, dar care până la urmă tot pe mine m-au considerat răufăcătorul din vieţile lor, că primul bărbat pentru care am simţit iubirea aia autentică nu a vrut să avem o relaţie asumată şi cu toate astea, deşi nu mai ştim nimic unul de celălalt, eu îl respect în continuare şi că, dacă m-aş întoarce în trecut ştiind lucrurile pe care le ştiu acum, tot aș așege să-l iubesc şi nu aş regreta, cum nu regret nici azi, ba chiar m-aș bucura că am trăit ceva atât de furmos și de intens.

Pe mine mă ajută să fiu eu și să nu-mi pese de ceea ce cred ceilalți, pentru că, la sfârșitul zilei, eu știu că judecățile pe care ei le emit vin din proiecțiile lor. Și mă ajută să visez la ziua în care vom ajunge să fim cu toții noi înșine fără teamă, înțelegând că a ne arăta autentici este ceva normal.

Poate că asta ne-ar ajuta pe toţi. Să vorbim. Să simtitm. Să recunoaştem. Să arătăm, Să ne arătăm. Să ne eliberăm. Fără să considerăm că asta este curaj.

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@andreeasavulescu.ro

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și instagram @psihoterapeutandreeasavulescu și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

 

Photo by Annie Spratt on Unsplash

 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply