Nu toţi oamenii sunt fericiţi de sărbători şi e ok

Distribuie!

Au trecut câţiva ani de la Crăciunul ăla. Ăla în care n-am simţit să sărbătoresc. În care pur şi simplu nu am putut să mă ridic din pat, să-mi fac bagajul şi să plec la ţară, la bunici, acolo unde petreceam sărbătorile aproape mereu. Bunicii, frate-miu şi unchi-miu erau familia alături de care luam masa de Paşte şi de Crăciun, părinţii mei sunt plecaţi în străinătate de foarte mult timp.

Dar Crăciunul ăla am fost încremenită, înţepenită, am vrut să mă anesteziez emoţional. Nu mi-l doream, nu îmi doream reuniunea, revederea, nu îmi doream să sărbătoresc o bucurie pe care nu o simţeam. Nu voiam să îl văd pe bunicul ursuz, bolnav, altfel decât bucuros, energic, muncitor şi vesel, aşa cum îl ştiam. Era prea mult pentru mine să mă prefac că totul e la fel, când mă simţeam atât de tristă şi sfâşiată pe interior. A fost primul an în care am petrecut Crăciunul singură, izolată între cei patru pereţi ai garsonierei, fără sarmale, fără colinde şi fără cozonaci.

Am simţit că vreau să dorm toată perioada asta şi să mă trezesc într-o zi ca oricare alta, una în care să merg la Asociaţie, să învăţ un copil cu autism să pronunţe un cuvânt nou, să mă bucur de reuşita noastră şi atât. Fără poze cu familia perfectă, fără poze cu cadourile minunate de sub brad şi vieţile împlinite ale celorlalţi, curgând sub scroll-ul dat pe social media, pe pagina mea. Mă durea aparenta fericire a celorlalţi, venită peste nefericirea pe care eu o simţeam.

Au trecut câţiva ani şi de la Crăciunul celălalt. Cel în care o plângeam pe prietena mea, moartă de câteva zile de abia. În care mă întrebam de ce să mori aşa, la 31 de ani, de o boală care te-a urmărit încă de două ori înainte de a te doborî. Acelaşi Crăciun în care fostul soţ îmi invalida durerea, când eu voiam doar să zac, să plâng, să ţip, să urlu, să strig că e nedrept că s-a întâmplat aşa. Simţeam doar să o plâng pe ea în linişte şi să mă plâng pe mine fără ea şi cel de lângă mine să mă accepte cu durerea mea.

Au trecut câţiva ani şi de la Crăciunul ăla când credeam că am să mor chiar eu. Când eram la ţară, la bunica, la masă cu ea, primul Crăciun acolo după moartea bunicului şi a unchiului meu, încercând să mănânc măcar puţin şi să zâmbesc măcar puţin mai mult, cât să nu se îngrijoreze bunica de cât de rău mă simţeam. A fost Crăciunul ăla când nu puteam să înghit, când simţeam că am ceva în gât şi când credeam că sunt atât de bolnavă încât nu voi mai scăpa. Acelaşi Crăciun în care aveam nevoie de soţul meu lângă mine, însă el a ales să mă evite, să  stea în curte şi să le ureze toate cele bune aproape tuturor oamenilor din agenda sa.

Îmi amintesc de toate sărbătorile în care ne-am strâns cu toţii şi în care, în loc să ne bucurăm, am ajuns să ne certăm din cauza tensiunii dintre noi, dar şi pe acelea în care mâncam până nu mai puteam deoarece nu ştiam cum să fac faţă emoţiilor mele, după care mă simţeam vinovată şi mă uram, acelea în care îmi era frică să mă uit în oglindă pentru că ştiam că am exagerat şi că arăt oribil şi cu toate astea, mâncarea avea mare control asupra mea.

Îmi amintesc toate sărbătorile în care îmi doream să primesc de la moşul o păpuşă Barbie sau ouă Kinder, cornuri cu ciocolată sau alte lucruri pe care nu ni le permiteam şi în care, de fiecare dată când nu le primemeam, credeam că e ceva în nergulă cu mine de Moş Crăciun nu m-a ascultat. N-am uitat nici Crăciunul ăla când frate-miu, mic fiind, a dărmat bradul şi a spart aproape toate globurile pe care le aveam, iar eu m-am simţit tristă şi m-am înfuriat, şi nici toate acele sărbători în care, adult fiind, a trebuit să  merg pe la oameni cu care nu rezonam, în a cărei companie nu mă simţeam bine, pentru că am considerat că asta face un adult.

N-am uitat nici Crăciunul trecut, în care mă simţeam atât de goală pe interior încât nu ştiam ce să fac cu viaţa mea. În care aveam atâta nevoie de iubire, încât m-am urcat în avion şi m-am dus la ai mei pentru suport, dar unde în realitate n-am făcut decât să mă prefac că sunt bine, ca să nu îi supăr şi pe ei.

Au fost sărbători care pentru mine nu au arătat ca cele de pe un afiş. N-am avut nici cadourile, nici părinţii, nici familia minunate care strălucesc în vitrine şi în reclame şi pe social media, în fiecare an. Şi ştiu că sunt ca mine mulţi. Eu azi sunt bine, dar când n-oi mai fi, n-am să mă mai prefac, pentru că ştiu acum că ok să nu fii perfect, să nu fii tot timpul vesel, că îţi face mai bine să vorbeşti despre durerea ta decât să te prefaci că nu există. Pentru că vorbind, o laşi să iasă; minţind, o păstrezi în tine şi ea iese la suprafaţă prin boli, prin dezechilibre, prin comportamente neadecvate.

Am scris acest articol ca să validez suferinţa celor care nu se pot bucura. Pentru că ştiu că doare teribil de tare să porţi măşti sub care ascunzi o realitate nu tocmai roz, într-o lume în care se pune presiune ca realitatea să fie roz. Am scris acest articol ca să le spun celor care suferă ca e ok să simtă aşa, să fie trişti, să simtă apăsare, presiune, mai ales în perioada asta a anului.

Omul care a pierdut pe cineva drag este trist de sărbători. Omul care a aflat un diagnostic al unei persone dragi este trist de sărbători. Omul care e bolnav. Cel ce nu are bani să cumpere cadouri, să facă o masă bogată, cel care e departe de familie, cel care face pregătiri pentru a-i bucura pe ceilalţi, iar el este extrem de obosit; cel abandonat, cel părăsit, cel care e singur de sărbători, omul care face lucruri pentru a-i mulţumi pe ceilalţi, cel care merge în locuri în care nu-şi doreşte să fie, cu oameni cu care nu-şi doreşte să fie, doar pentru că aşa se face în societatea din ziua de azi. Omul ăsta poate că nu e fericit.

Nu toţi oamenii sunt fericiţi de sărbători şi e ok.

Dacă nici tu nu te bucuri, nu te mai preface că lucrurile stau altcumva! Dă-ţi voie să simţi ceea ce simţi, îmbrăţişează-te şi spune-ţi tu ţie ceva frumos. Apoi vorbeşte cu cineva care crezi că te-ar înţelege, care ţi-ar putea respecta emoţiile, care te-ar putea susţine sau ghida. Caută-ţi o persoană, acea persoană care nu se sperie văzându-te aşa şi nu îşi doreşte să te scoată din stare doar pentru că nu ştie ce să facă cu suferinţa ta.

Cum ar fi dacă nu ne-am mai preface? Cum ar fi dacă nu ne-am mai ascunde? Dacă ne-am arăta durerea, dacă am renunţa la masca falsei fericiri, la cea a falsei perfecţiuni şi la masca falsei libertăţi? Cum ar fi dacă ne-am educa să nu ne mai bucurăm de răul altuia şi în schimb am sprijini persoana căreia îi este rău?

Cum ar fi să nu mai râdem când altcuiva îi este greu? Cum ar fi dacă, treptat, am ieși din mentalitatea critică şi axată pe lipsă şi pe negativ şi ne-am accesa umanitatea, ca să ne conectăm cu ceilalţi? Poate că omenirea ar trece la un alt nivel, poate că noi cu toţii am fi mai fericiţi. Dar ce să facem noi cu fericirea, când suferinţa, furia, ura, pedeapsa sunt lucrui care ni s-au inoculat, sunt lucuri pe care le perpetuăm, la care ne închinăm şi pe care le transmitem mai departe cu sfinţenie şi cu fidelitate, chiar dacă ele ne fac atâta rău?

Hai să nu ne mai închidem în noi de sărbători! Hai să nu ne mai ascundem! Hai să ne arătăm aşa cum suntem şi să renunţăm la măşti! Să educăm societatea, să le spunem oamenilor că e ok să simţim şi emoţii negative uneori şi să nu fim bucuroşi de sărbători. Hai să încheiem competiţia asta a falsei fericiri şi a perfecţiunii pe care ne dorim s-o afişăm, să  învăţăm să acceptăm oamenii aşa cum sunt.

Şi hai să ne acceptăm pe noi înşine aşa! Cu tristețea noastră. Cu lipsurile. Cu neputinţa. Cu oboseala. Cu frustatrea. Cu furia. Cu orice simţim, gândim, trăim. Să nu ne mai forţăm ca să ne aliniem la ceva. E epuizant să te prefaci şi să te străduieşti să pictezi tabloul familiei perfecte, când nu este aşa.

________________________

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, te aștept cu drag să-mi povestești mai multe despre tine și emoțiile tale la adresa contact@andreeasavulescu.ro

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol ca informațiile utile să ajungă și la cei care au nevoie să vadă și o altă perspectivă. Poți să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și instagram @psihoterapeutandreeasavulescu unde împărtășesc zilnic gânduri și idei inspiraționale.

Acceptă-ți sinele, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată în cele două cărți ale mele – Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut – pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea