Suntem atât de dornici de a avea relații reușite…Ne canalizăm atâta energie pentru a crea legături, care să ne ajute să trecem frumos prin viață, care să ne ferească de durere, de frică, de singurătate… Suntem atât de însetați de a face parte dintr-un cerc, dintr-o comunitate, încât am ajuns să ignorăm cea mai importantă relație a vieții noastre – aceea cu noi înșine.
Nu este de mirare că, de cele mai multe ori ajungem să ne fim cei mai aprigi critici. Atunci când nu suntem în legătură cu sinele nostru autentic, ne creăm o imagine a propriei personae, raportându-ne la ceea ce vedem în exterior. Iar dacă simțim că uneori nu suntem la același nivel cu ceea ce este în jur, ne transformăm în adevărați monștri, care se hrănesc cu propria ființă. Iar viața devine lipsită de sens…
De mici copii am fost condiționați să credem că lupta pentru perfecțiune este un scop demn. Am fost crescuți în ideea că dacă lucrurile nu ne ies de nota 10, vom fi penalizați, chiar dacă am făcut doar o mică greșeală. Așadar, a devenit imperios necesar să consideri că, trebuie să fii perceput ca fiind perfect, fără defecte, fără eșecuri și fără slăbiciuni. Am fost crescuți cu concepția că perfecțiunea ne va aduce acceptare socială și de ce nu, o mulțime de fani și admiratori.
Nu este nimic în neregulă cu a dori să dai tot ceea ce ai mai bun și de a te pune într-o lumina potrivnică. Totuși, o atitudine perfecționistă poate atrage după sine consecințe negative. Atunci când te străduiești să atingi un anumit standard, a da greș te poate demoraliza complet. Gândul imperfecțiunilor te face să te simți incomplet, nemulțumit , bolnav și rușinat. Astfel, apare un sentiment puternic de dezaprobare a propriei persoane.