Sunt o persoană activă de fel. Am foarte multă energie, îmi place să îmi stabilesc obiective şi să le îndeplinesc, iar de multe ori, pe lângă cele stabilite, mă ghidez după instinct şi fac și lucruri în mod spontan.
Am învăţat acum ceva timp că este important să îmi urmez busola interioară, iar de atunci fac doar ceea ce simt şi ceea ce îmi doresc eu, și nu ceea ce simt şi vor alţii pentru mine.
Asta mă face fericită şi îmi conservă energia.
Asta mă face să nu obosesc des şi nu mă lasă să renunţ.
Asta mă face să văd oportunităţi în loc de obstacole şi să reuşesc de cele mai multe ori în ceea ce-mi propun.
Asta mă face să realizez că dacă nu am reuşit, este pentru că după colţ se află ceva mai bun ascuns bine pentru mine.
Şi toate aceste lucruri mă ajută să trec peste frici atunci când ele mă cuprind.
Deşi mi-am propus să fac multe lucruri în viaţă, nu am ca şi obiectiv să trec definitiv peste frici, sau să nu mai simt vreo frică vreodată în viaţa mea, pentru că ştiu că fricile sunt fireşti, mai ales atunci când faci lucruri noi. Pentru că ştiu că noi, ca şi oameni, nu vom scăpa niciodată de ele, şi pentru că ştiu că ceea ce putem face legat de aceastea este doar să învăţăm să echilibrăm intensitatea lor. Am scris în cartea “Trăieşte autentic, descoperă secretul fericirii” cum poţi face asta. Găseşti acolo totul despre frici…
Dat fiind că sunt psiholog, cred că avantajul meu este acela că am învăţat să reduc din intensitatea fricilor atunci când ele mă cuprind. Aşa că mă consider o persoană destul de funcţională.
Dar de curând mi s-a întâmplat totuși ceva ce m-a uimit… pentru că m-a făcut să realizez că, deşi ştiu să îmi ţin fricile sub control, deşi acţionez în direcţia lor, deşi cunosc tehnici de a le reduce intensitatea, există totuşi o frică profundă care mi s-a activat de curând şi de care acum, în acest moment, pare că nu pot să scap. O controlez din când în când, însă în unele momente, mă învăluie cu puterea ei. Îţi voi spune în cele ce urmează şi care este ea.
Cum spuneam, sunt activă de felul meu. În ultima vreme însă, am fost şi mai activă decât de obicei. Asta pentru că, pe lângă cursuri şi master, pe lângă psihoterapia pe care o fac la cabinet cu clienţii mei adulţi, pe lângă scris, blog şi ce făceam în mod frecvent, acum fac şi alte lucruri în plus: mă pregătesc de sesiune şi investesc foarte mult timp şi multă energie în ONG-ul pe care l-am înfiinţat, Asociaţia ADEE, pentru a ajuta în primul rând copiii cu autism. Intră pe pagină și susține-ne cu un like te rog!
Îmi place la nebunie ideea că astfel pot să influenţez lumea în bine şi mai mult, îmi place atât de tare încât pasiunea mea mă ţine prinsă în activităţi pentru acest ONG ore în şir în fiecare zi. Iar asta din două motive puternice: pentru că îmi doresc să ofer condiţii şi calitate copiilor pe care îi evaluez şi cărora le ofer terapie de specialitate şi pentru că am o dorinţă interioară profundă de a schimba dacă nu lumea întreagă, măcar un colţ din ea.
Şi crede-mă că nu e deloc uşor să susţii şi să creşti un ONG. Pentru că este vorba de o organizaţie non-profit, asta înseamnă că eu nu vând nimic, nu ofer servicii sau produse contra cost, aşadar nu am profit, dar cu toate astea, mi-am luat un angajament de a ajuta comunitatea și strâng fonduri pe cont propriu pentru a putea oferi niște servicii gratuite unor copii. Prin urmare, orice ajutor dat copiilor trebuie susţinut cu intervenţii din exterior.
Adică e nevoie de formulare de 2%, de donaţii de la oameni cu suflet bun – fie sub formă de bani în contul Asociația ADEE:RO75RNCB0074153721650001, BCR Sucursala Sector 3, fie sub formă de produse. E nevoie de completarea fomularului 200 de către cei ce au PFA, de sponsorizări de la firme, de sponsorizări în produse, de proiecte scrise, de prezentări făcute, de contactat oameni, de prezentat cauza, de cerut susţinere şi de transmis această susţinere mai departe, către copii.
Şi pe toate astea le fac eu. Pentru că nu am fonduri pentru a angaja pe cineva specializat şi pentru că îmi place extrem de mult să simt cum construiesc şi cum pun cărămidă cu cărămidă, eu cu mâna mea. Pe viitor, când nu voi mai face faţă, voi cere cu siguranţă un plus de ajuor şi-n acest sens.
Sunt totuşi extrem de fericită să constat că munca mea nu a fost nicicum în zadar până acum, pentru că am găsit oameni ca mine, oameni fericiţi să ofere ajutor, şi am fost surprinsă că de fiecare dată să descopăr noi donaţii în cont şi să fiu contactată de persoane minunate care ne-au ajutat cum au putut şi cu ce au avut.
Astfel că până acum, în doar 2 luni de funcționare, am reuşit să ne mutăm într-un spaţiu mai mare care ne permite să ajutăm mai mulţi copii şi am reuşit să strângem câteva lucruri de care ne putem folosi pentru a le oferi copiilor condiţii decente de terapie. Am primit jucării, am primit router şi internet nelimitat – ambele gratuite, am primit mobilier de la Ikea şi multe alte donaţii sub formă de bănuţi în cont. Aşa că am putut susţine mai multe evaluări în ultimul timp, dat fiind că oameni buni ne-au ajutat să avem condiţii mai bune.
Mă bucur că am ajuns până aici într-un timp atât de scurt, dar lucrurile nu curg de la sine şi nu se fac singure, iar toate aceste eforturi la un loc, la un moment dat mi-au dăunat. Şi m-am simţit cam rău după un timp. Iar într-o zi mi-a fost atât de rău încât am ajuns de urgenţă pe un pat de spital la Floreasca. Aveam palpitaţii şi mă durea în partea stângă-n piept.
De regulă sunt rezistentă la durere, dar simptomele astea de câteva zile se tot amplificau şi m-au speriat…
Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că înăuntrul meu există o frică extrem de intensă pe care nu o pot controla. Pe care poate n-am conştientizat-o până acum, pe care poate am ignorat-o, pe care poate nu am vrut s-o simt…
Acela a fost momentul în care am realizat că oricât de multe tehnici aş şti eu, oricât de psiholog m-aş crede, în fond sunt doar un om ca oricare altul, ca şi eu voi muri şi că mintea mea poate anula tot ce ştiu într-o clipită, transformându-mă în sclava sa. În acele momente asta am simţit că sunt: sclava fricii mele, sclava gândurilor mele, sclava propriei mele minţi şi sclava propriului meu corp care nu mă mai ascultă deloc. În acele momente nu mai aveam absolut niciun control asupra niciunei părţi a ființei mele.
“O să mor!” mi-am zis…
Şi dacă mă întrebi, nu-mi mai amintesc deloc intensitatea durerii fizice, dar îmi amintesc perfect senzaţiile pe care frica mi le trimitea în fiecare moleculă a corpului meu, şi discursul lipsit de logică şi de sens ce se dasfasura în fiecare încăpere a minţii mele. M-am suprins intrând în atacuri de panică de nenumărate ori în orele petrecute la spital. Şi deşi ştiam cum şi reuşeam să ies din ele în scurt timp, o tot luam de la capăt iar şi iar. Ca într-un coşmar care nu are sfârşit… Mintea mea o luase razna de tot şi orice aş fi făcut, gândul meu principal era acela că am cancer la plămâni şi că voi muri.
Bănuiam de ceva vreme că mi s-a declanşat anxietatea morţii, m-am mai suprins gandidu-mă de vreo câteva ori la sfârşit, sub forma acesta panicoasă… dar nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă înspăimânt atât de tare, pornind de la un gând.
Un gând care cred că m-a macinat încă de astă-toamnă, de când a murit unchiul meu. Era tânăr, avea 45 de ani. Știam că e bolnav, dar nu am putut accepta ceea ce i s-a întâmplat. Așa că nu m-am putut pregăti, iar moartea lui m-a impactat. Un gând care s-a întipărit și mai mult în mintea mea atunci când am facut 31 de ani, vârsta la care prietena mea cea mai bună a murit de cancer acum ceva timp. Un gând pe care l-am ignorat și pe care am vrut să-l alung, in loc să accept măcar puțin prezența lui la timpul potrivit. Pentru că iată, până la urmă a ieșit la suprafață într-un mod nu tocmai plăcut.
Acest gând a fost atât de puternic încât m-a ţinut în atacuri de panică aproape 3 ore la rând, până când am primit diagnosticul. Au fost 3 ore de groază şi de chin, în care m-am muştruluit eu pe mine pentru că am fumat atâta timp, în care mi-am dat singură la picioare pentru că uneori nu mi-am preţuit corpul aşa cum poate ar fi trebuit, în care mi-am plâns de milă şi mi-am zis că sunt prea tânără pentru a muri şi mi-am pus un million de întrebări ca “de ce-aş muri acum, când viaţa de abia începe, când urmează să mă mărit, când am atâtea proiecte, când doar ce am început un ONG şi vreau să ajut tot mai mult?” şi nu-mi venea niciun răspuns…
A venit până la urma diagnosticul medicului, care n-avea mai nimic de-a face cu scenariul pe care mintea mea l-a ţesut… Durerile mele se trag de la coloană, iar cu palpitaţiile mai am ceva de investigat. Dar se pare că nu voi muri. Nu acum…mai am câte ceva de făcut pe aici, pe pământ.
Dar cred, aşa cum am tot spus, ca lucrurile se întâmplă cu un scop şi că din nou am avut ceva de învăţat de aici.
Am învăţat din această experienţă ca indiferent de statut, de cunoștințe, de ceea suntem, de ceea ce facem pentru omenire si pentru univers, toate uneltele noastre sunt nule în fata morţii, si ca până la urmă ne ajută să ne gândim la ce putem face acum ca să trăim, mai mult decât la ce să nu facem ca să nu murim.
Și mi-am dat seama că frica de moarte este cea mai mare frică pe care o are un om. Ea bate orice…
Am înțeles că tot ce facem de-a lungul vieţii este să construim ceva în care să punem o parte din noi şi care inconştient sperăm că va dăinui în timp, făcându-ne astfel nemuritori.
Asta am realizat că fac şi eu acum:
- Am scris doua cărți cu speranţa că ele vor ajuta alți oameni şi că va duce mai departe părţi din mine şi atunci când nu voi mai fi.
- În cabinet ajut oamenii să învețe să-și controleze mintea, să își descarce emoțiile, să își echilibreze intensitatea fricilor, să vindece rănile trecutului, să-și acceseze puterea puterea interioară care îi ajută să îndeplinească tot ceea ce îsi propun, totul prin ședințe de dezvoltare personală, consiliere și psihoterapie (te aștept și pe tine dacă simți că te-ar ajuta, trebuie doar să-mi scrii pe contact@artaeducatiei.com).
- Am creat Asociaţia ADEE şi depun eforturi să strâng sponsorizări de la firme, formulare 200 de la PFA-uri, donaţii de produse şi donaţii în lei în contul Asociația ADEE:RO75RNCB0074153721650001, BCR Sucursala Sector 3, totul pentru a ajuta nişte copii care vor duce poate mai departe o părticică din mine.
Cred că despre asta este viaţa. Cred că despre asta este fericirea de fapt. Despre a pune bucăţi din tine în orice. Eu sunt fericită făcând asta şi te îndemn să o faci şi tu!
Creează ceva al tău, fii bun cu cei din jur, da mai departe vorbe frumoase, ajuta oamenii în nevoie, donează pentru persoane vulnerabile, pentru copii sau fă orice altceva pentru cineva mai puţin norocos! Lasă părţi din tine în jur!
Ne poţi susţine şi pe noi prin una din variantele de mai sus. Avem nevoie de ajutorul tău pentru a crea o petrecere caritabilă de 1 iunie, cu scopul de a integra câţiva copii cu autism printre copii tipici. Vrem să servim copiii cu dulciuri, cu suc si cu gustări şi de ce nu, să le dăruim de ziua copilului, câteva jucării. Ajută-ne cu ce poţi tu! Scrie-mi pe contact@artaeducatiei.com dacă vrei să ne susții.
No Comments