Dezvoltare personală Evoluţie personală Gândire pozitivă Încredere în sine

Cea mai mare frică umană…

mai 22, 2017

Distribuie!

Sunt o persoană activă de fel. Am foarte multă energie, îmi place să îmi stabilesc obiective şi să le îndeplinesc, iar de multe ori, pe lângă cele stabilite, mă ghidez după instinct şi fac  si lucruri in mod spontan.

Am învăţat acum ceva timp că este important să îmi urmez busola interioară, iar de atunci fac doar ceea ce simt şi ceea ce îmi doresc eu, și nu ceea ce simt şi vor alţii pentru mine.

Asta mă face fericită şi îmi conservă energia.

Asta mă face să nu obosesc des şi nu mă lasa să renunţ.

Asta mă face să văd oportunităţi în loc de obstacole şi să reuşesc de cele mai multe ori în ceea ce-mi propun.

Asta mă face să realizez că dacă nu am reuşit, este pentru că după colţ se afla ceva mai bun ascuns bine pentru mine.

Şi toate aceste lucruri mă ajută să trec peste frici atunci când ele mă cuprind.

Deşi mi-am propus să fac multe lucruri în viaţă, nu am ca şi obiectiv să trec definitiv peste frici, sau să nu mai simt vreo frică vreodată în viaţa mea, pentru că ştiu că fricile sunt fireşti, mai ales atunci când faci lucruri noi. Pentru că ştiu că noi, ca şi oameni, nu vom scăpa niciodată de ele, şi pentru că ştiu că ceea ce putem face legat de aceastea este doar să învăţăm să echilibrăm intensitatea lor. Am scris în cartea “Trăieşte autentic, descoperă secretul fericirii” cum poţi face asta. Găseşti acolo totul despre frici…

Dat fiind că sunt psiholog, cred că avantajul meu este acela că am învăţat să reduc din intensitatea fricilor atunci când ele mă cuprind. Aşa că mă consider o persoană destul de funcţională.

Dar de curând mi s-a întâmplat totuși ceva ce m-a uimit… pentru că m-a făcut să realizez că, deşi ştiu să îmi ţin fricile sub control, deşi acţionez în direcţia lor, deşi cunosc tehnici de a le reduce intensitatea, există totuşi o frică profundă care mi s-a activat de curând şi de care acum, în acest moment, pare că nu pot să scap. O controlez din când în când, însă în unele momente, mă învăluie cu puterea ei. Îţi voi spune în cele ce urmează şi care este ea.

Cum spuneam, sunt activă de felul meu. În ultima vreme însă, am fost şi mai activă decât de obicei. Asta pentru că, pe lângă cursuri şi master, pe lângă psihoterapia pe care o fac la cabinet cu clienţii mei adulţi, pe lângă scris, blog şi ce făceam în mod frecvent, acum fac şi alte lucruri în plus: mă pregătesc de sesiune şi investesc foarte mult timp şi multă energie în ONG-ul pe care l-am înfiinţat, Asociaţia ADEE, pentru a ajuta în primul rând copiii cu autism. Intră pe pagină și susține-ne cu un like te rog!

Îmi place la nebunie ideea că astfel pot să influenţez lumea în bine şi mai mult, îmi place atât de tare încât pasiunea mea mă ţine prinsă în activităţi pentru acest ONG ore în şir în fiecare zi. Iar asta din două motive puternice: pentru că îmi doresc să ofer condiţii şi calitate copiilor pe care îi evaluez şi cărora le ofer terapie de specialitate şi pentru că am o dorinţă interioară profundă de a schimba dacă nu lumea întreagă, măcar un colţ din ea.

Şi crede-mă că nu e deloc uşor să susţii şi să creşti un ONG. Pentru că este vorba de o organizaţie non-profit, asta inseamnă că eu nu vând nimic, nu ofer servicii sau produse contra cost, aşadar nu am profit, dar cu toate astea, mi-am luat un angajament de a ajuta comunitatea și strâng fonduri pe cont propriu pentru a putea oferi niște servicii gratuite unor copii. Prin urmare, orice ajutor dat copiilor trebuie susţinut cu intervenţii din exterior.

Adică e nevoie de formulare de 2%, de donaţii de la oameni cu suflet bun – fie sub formă de bani în contul Asociația ADEE:RO75RNCB0074153721650001, BCR Sucursala Sector 3, fie sub formă de produse. E nevoie de completarea fomularului 200 de către cei ce au PFA, de sponsorizări de la firme, de sponsorizări în produse, de proiecte scrise, de prezentări făcute, de contactat oameni, de prezentat cauza, de cerut susţinere şi de transmis această susţinere mai departe, către copii.

Şi pe toate astea le fac eu. Pentru că nu am fonduri pentru a angaja pe cineva specializat şi pentru că îmi place extrem de mult să simt cum construiesc şi cum pun cărămidă cu cărămidă, eu cu mâna mea. Pe viitor, când nu voi mai face faţă, voi cere cu siguranţă un plus de ajuor şi-n acest sens.

Sunt totuşi extrem de fericită să constat că munca mea nu a fost nicicum în zadar până acum, pentru că am găsit oameni ca mine, oameni fericiţi să ofere ajutor, şi am fost surprinsă că de fiecare dată să descopăr noi donaţii în cont şi să fiu contactată de persoane minunate care ne-au ajutat cum au putut şi cu ce au avut.

Astfel că până acum, în doar 2 luni de funcționare, am reuşit să ne mutăm într-un spaţiu mai mare care ne permite să ajutăm mai mulţi copii şi am reuşit să strângem câteva lucruri de care ne putem folosi pentru a le oferi copiilor condiţii decente de terapie. Am primit jucării, am primit  router şi internet nelimitat – ambele gratuite, am primit mobilier de la Ikea şi multe alte donaţii sub formă de bănuţi în cont. Aşa că am putut susţine mai multe evaluări în ultimul timp, dat fiind că oameni buni ne-au ajutat să avem condiţii mai bune.

Mă bucur că am ajuns până aici într-un timp atât de scurt, dar lucrurile nu curg de la sine şi nu se fac singure, iar toate aceste eforturi la un loc, la un moment dat mi-au dăunat. Şi m-am simţit cam rău după un timp. Iar într-o zi mi-a fost atât de rău încât am ajuns de urgenţă pe un pat de spital la Floreasca. Aveam palpitaţii şi mă durea în partea stângă-n piept.

De regulă sunt rezistenta la durere, dar simptomele astea de câteva zile se tot ampificau şi m-au speriat…

Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că înăuntrul meu există o frică extrem de intensă pe care nu o pot controla. Pe care poate n-am conştientizat-o până acum, pe care poate am ignorat-o, pe care poate nu am vrut s-o simt…

Acela a fost momentul în care am realizat că oricât de multe tehnici aş şti eu, oricât de psiholog m-aş crede, în fond sunt doar un om ca oricare altul, ca şi eu voi muri şi că mintea mea poate anula tot ce ştiu într-o clipită, transformându-mă în sclava sa. În acele momente asta am simţit că sunt: sclava fricii mele, sclava gândurilor mele, sclava propriei mele minţi şi sclava propriului meu corp care nu mă mai ascultă deloc. În acele momente nu mai aveam absolut niciun control asupra niciunei părţi a fiintei mele.

“O să mor!” mi-am zis…

Şi dacă mă întrebi, nu-mi mai amintesc deloc intensitatea durerii fizice, dar îmi amintesc perfect senzaţiile pe care frica mi le trimitea în fiecare moleculă a corpului meu, şi discursul lipsit de logică şi de sens ce se dasfasura în fiecare încăpere a minţii mele. M-am suprins intrând în atacuri de panică de nenumărate ori în orele petrecute la spital. Şi deşi ştiam cum şi reuşeam să ies din ele în scurt timp, o tot luam de la capăt iar şi iar. Ca într-un coşmar care nu are sfârşit… Mintea mea o luase razna de tot şi orice aş fi făcut, gândul meu principal era acela că am cancer la plămâni şi că voi muri.

Bănuiam de ceva vreme că mi s-a declanşat anxietatea morţii, m-am mai suprins gandidu-mă de vreo câteva ori la sfârşit, sub forma acesta panicoasa… dar nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă înspăimânt atât de tare, pornind de la un gând.

Un gand care cred ca m-a macinat încă de astă toamnă, de când a murit unchiul meu. Era tânăr, avea 45 de ani. Stiam că e bolnav, dar nu am putut accepta ceea ce i s-a întâmplat. Așa că nu m-am putut pregăti, iar moartea lui m-a impactat. Un gând care s-a întipărit și mai mult în mintea mea atunci când am facut 31 de ani, vârsta la care prietena mea cea mai bună a murit de cancer acum ceva timp. Un gând pe care l-am ignorat și pe care am vrut să-l alung, in loc să accept măcar puțin prezența lui la timpul potrivit. Pentru că iată, până la urmă a ieșit la suprafață într-un mod nu tocmai plăcut.

Acest gând a fost atât de puternic încât m-a ţinut în atacuri de panică aproape 3 ore la rând, până când am primit diagnosticul. Au fost 3 ore de groază şi de chin, în care m-am muştruluit eu pe mine pentru că am fumat atâta timp, în care mi-am dat singură la picioare pentru că uneori nu mi-am preţuit corpul aşa cum poate ar fi trebuit, în care mi-am plâns de milă şi mi-am zis că sunt prea tânără pentru a muri şi mi-am pus un million de întrebări ca “de ce-aş muri acum, când viaţa de abia începe, când urmează să mă mărit, când am atâtea proiecte, când doar ce am început un ONG şi vreau să ajut tot mai mult?” şi nu-mi venea niciun răspuns…

A venit până la urma diagnosticul medicului, care n-avea mai nimic de-a face cu scenariul pe care mintea mea l-a ţesut… Durerile mele se trag de la coloană, iar cu palpitaţiile mai am ceva de investigat. Dar se pare că nu voi muri. Nu acum…mai am câte ceva de făcut pe aici, pe pământ.

Dar cred, aşa cum am tot spus, ca lucrurile se întâmplă cu un scop şi că din nou am avut ceva de învăţat de aici.

Am învăţat din această experienţă ca indiferent de statut, de cunostinte, de ceea suntem, de ceea ce facem pentru omenire si pentru univers, toate uneltele noastre sunt nule în fata morţii, si ca până la urmă ne ajută să ne gîndim la ce putem face acum ca să trăim, mai mult decât la ce să nu facem ca să nu murim.

Și mi-am dat seama că frica de moarte este cea mai mare frică pe care o are un om. Ea bate orice…

Am înțeles că tot ce facem de-a lungul vieţii este să construim ceva în care să punem o parte din noi şi care inconştient sperăm că va dăinui în timp, făcându-ne astfel nemuritori.

Asta am realizat că fac şi eu acum:

  • Am scris doua cărți cu speranţa că ele vor ajuta alți oameni şi că va duce mai departe părţi din mine şi atunci când nu voi mai fi.
  • În cabinet ajut oamenii să învețe să-și controleze mintea, să își descarce emoțiile, să își echilibreze intensitatea fricilor, să vindece rănile trecutului, să-și acceseze puterea puterea interioară care îi ajută să îndeplinească tot ceea ce îsi propun, totul prin ședințe de dezvoltare personală, consiliere și psihoterapie (te aștept și pe tine dacă simți că te-ar ajuta, trebuie doar să-mi scrii pe contact@artaeducatiei.com).
  • Am creat Asociaţia ADEE şi depun eforturi să strâng sponsorizări de la firme, formulare 200 de la PFA-uri, donaţii de produse şi donaţii în lei în contul Asociația ADEE:RO75RNCB0074153721650001, BCR Sucursala Sector 3, totul pentru a ajuta nişte copii care vor duce poate mai departe o părticică din mine.

Cred că despre asta este viaţa. Cred că despre asta este fericirea de fapt. Despre a pune bucăţi din tine în orice. Eu sunt fericită făcând asta şi te îndemn să o faci şi tu!

Creează ceva al tău, fii bun cu cei din jur, da mai departe vorbe frumoase, ajuta oamenii în nevoie, donează pentru persoane vulnerabile, pentru copii sau fă orice altceva pentru cineva mai puţin norocos! Lasă părţi din tine în jur!

Ne poţi susţine şi pe noi prin una din variantele de mai sus. Avem nevoie de ajutorul tău pentru a crea o petrecere caritabilă de 1 iunie, cu scopul de a integra câţiva copii cu autism printre copii tipici. Vrem să servim copiii cu dulciuri, cu suc si cu gustări şi de ce nu, să le dăruim de ziua copilului, câteva jucării. Ajută-ne cu ce poţi tu! Scrie-mi pe contact@artaeducatiei.com dacă vrei să ne susții.

DEZVOLTARE PERSONALĂ EVOLUŢIE PERSONALĂ GÂNDIRE POZITIVĂ ÎNCREDERE ÎN SINE IUBIRE DE SINE

Cum să NU mai fi prizonierul minții tale

ianuarie 12, 2020

cu7m sa nu mai fii prizonierul mintii tale

Distribuie!

Eu nu cred în îndemnul trezeşte-te la realitate, pentru că ştiu că fiecare om îşi creează exteriorul cu ceea ce hrăneşte în interior. Sunt şapte miliarde jumate de oameni pe planeta aceasta şi 7 miliarde jumate de realităţi. Chiar dacă se spune că realitatea este una şi aceeaşi, de fapt fiecare şi-o trăieşte pe a lui.

Poate că realitatea este aceeaşi la nivel global, însă la nivel individual, nicio viaţă nu e identică cu cea de lângă ea. Şi această idee îmi este întărită zilnic, de oamenii care ajung la mine în cabinet. Chiar dacă situaţia este aceeaşi, fiecare o vede, o simte, o trăieşte şi o rezolvă în modul său unic, difeit.

Dacă faci exerciţiul de a fi atent la oamenii cu care interacţionezi, timp de câteva zile, ai să observi cum fiecare trăieşte ceea ce gândeşte. deoarece gândurile sunt energie, iar energia are puterea de a crea lumea materială, lumea din jur. Cine crede ca bărbații vor doar sex, atrage bărbați care vor doar sex, cine crede că femeile sunt periculoase, creează contexte care să îi întărească faptul că realitatea este cea pe care o crede în mintea lui.

Îţi mai aminteşti de documentarul The Secret? A stârnit o întreagă nebunie la vremea lui, a creat o revoluţie a gândirii pozitive acum ceva ani. Însă nu toată lumea a fost constantă în a gândi pozitiv, mulţi au renunţat, deoarece dacă realitatea dorită nu s-a manifestat într-un ritm rapid, sau nu la scala la care şi-au dorit, au ales să revină la vechile tipare, care le erau familiare şi care, să recunoaştem, deşi pare că le-au făcut rău, le-au adus mai multe beneficii. Simplul fapt de a ne menţine într-o zonă cunoscută, de confort, e un beneficiu în sine, pentru că ceea ce cunoşti nu este la fel de înspăimântător ca ceea ce îţi e necunoscut.

În plus, a gândi pozitiv presupune, ca orice lucru nou, un efort, mai ales prin prisma faptului că creierul nostru este structurat în aşa fel încât, în mod natural, gândeşte negativ în aproximativ 75% din timp. De acest fapt este responsabil creierul reptilian sau creierul arhaic, care este în acelaşi stadiu de mii de ani. Rolul său este acela de a ne proteja, de a ne ţine la adăpost de pericole, de a ne conserva, astfel încât să putem duce mai departe viaţa, darul nostru cel mai de preţ.

Pe lângă creierul reptilian, creierul uman mai are încă două părţi: sistemul limbic şi cortexul. Dacă acest creier reptilian, cel care nu s-a schimbat de mii de ani, este responsabil cu funcţiile de bază ale ogranismului, ca respiraţia și bătăile inimii, şi are rol de protecţie prin dezvoltarea unor mecanisme de supravieţuire, sistemul limbic este responsabil cu emoţiile, cu partea de relaţionare, cu nevoia de conexiune, de apartenenţa, de a trăi într-un grup.

Iar cortexul, partea cea mai nouă a creierului uman, este responsabil de funcţia limbajului, de scris, de procesele logice. Când suntem într-o situaţie nouă, când ieşim din zona de confort, când auzim un sunet puternic, când vedem pe cer o lumină ce nu ne este cunoscută, atunci se activează creierul reptilian, pune stăpânire pe noi frica şi de abaia după intervene cortexul, cu raţiunea, care ne explică faptul că lumina este de la un stroboscop, că sunetul este sunet de artificii şi tot aşa.

Creierul reptilian percepe noul ca ameninţător, de aceea, de fiecare dată când încercam să ieşim din tiparele noastre, apare rezistenţa. El ne pune piedici, încearcă să ne arate că afară este periculos şi că e mai bine să rămânem într-o relaţie disfunctioanala să zicem, pentru că acolo ştim ce este de făcut, e ceva cu care ne-am obişnuit, dar ce facem cu singurătatea, căci să fii singur e pericolos.

Pentru alţii, pericol este să intri într-o relaţie, pentru că acolo există riscul să fii rănit, te expui, eşti văzut şi poţi să fii respins, mai ales dacă tu crezi despre tine că eşti o persoană care nu merită să fie iubită. De aceea, de cele mai multe ori, alegem să rămânem în situaţii aparent dureroase, pentru că e mai bine să te doară ceva ce ştii cum să gestionezi, decât să te doară ceva ce nu ştii de unde să apuci.

Ceea ce e important să înţelegem, însă, este faptul că suferinţa este opţionala. Şi că poate că acest creier arhaic ne-a fost util în trecut şi încă are rolul lui extrem de important, însă, ca să fim fericiţi, nu trebuie să îi permitem să ne domine, că ne putem antrena cortexul, pentru că el este responsabil cu raţiunea şi el ne spune că putem alege să trăim şi în alt fel.

Fizica cuantică scoate la lumina diverse descoperiri, iar cea care mie mi se pare cea mai accesibilă şi pe înţeles, este legată de faptul că realitatea este aceea pe care o gândim. De aceea, dacă gândim pozitiv creăm o lume pozitivă în exterior, iar dacă gândim negativ, creăm negativitatea în jur.

De ce nu a funcţionat The Secret? Deoarece ne-a scăpat ceva, un element extrem de important.

Pentru ca lucrurile să funcţioneze şi să devenim arhitecţi ai propriei realităţi, e nevoie să adăugăm emoţie lucrurilor pe care le gândim. Adică, dacă îţi doreşti să fii bogat, este important să crezi în faptul că există o realitate în care tu eşti deja bogat şi să alegi să o trăieşti. Să te simţi bogat, să mergi ca un om bogat, să te comporţi ca un om bogat, să frecventezi locuri în care ar merge un om bogat, să te identifici cu acea imagine.

La fel şi dacă vrei să fii slab. Altfel, degeaba slăbeşti, că dacă tu te identifici în continuare cu imaginea unui om cu o greutate peste medie, fiind captiv în mintea ta, rezonând mai degrabă cu tine aşa decât cu tine la o greutate acceptabilă, te vei auto-sabota si te vei întoarce în acelaşi punct din care ai plecat, cu o doză de dezampgire în plus.

Iar atunci îţi vei spune tu ţie uite, chestia asta nu funcţionează. Și o vei face atasând dezamăgirea, furia, frica. Şi îţi vei întări realitatea în care tu nu vei fi niciodată un om bogat, sau un om slab. Iar Universul îți va răspunde „Dorința ta va fi îndeplinită!”.

Actorii străluciţi de la Hollywood ştiu că, pentru a juca foarte bine un rol, ei trebuie să devină acel rol. Aşa că, atunci când încep un nou film, ei devin personajul pe care îl joacă, ei sunt personajul pe care îl joacă, inclusiv în timpul liber, aşa că, între filmări, ei simt, gândesc, vorbesc şi se comportă ca rolul lor. De aceea sunt actori buni, de aceea redau personajele într-un mod atât de credibil. Ei aleg acea realitate în care sunt personajul pe care îl reprezintă în film.

Făcând asta, ajungi să fii ceea ce îţi doreşti să fii, chiar dacă poate pare că nu ai nicio şansă acum. Realitatea este cea pe care tu o creezi, aşa că ai de ales între a rămâne fidel fricii tale, a trăi o viaţă blocat în gândirea negativă şi limitativa, fără să fi încercat să vezi ce altceva e acolo în lume, dincolo de zidurile minţii tale, şi a alege să îţi antrenezi creierul să gândească o nouă realitate armonioasă şi inima să simtă emoţii înălţătoare.

Mai ţii minte când eram copii şi ne îmbrăcăm în hainele adulţilor şi intram în pantofii lor şi ne prefăceam că suntem ei? Mai ţii minte când eram mama, tata, copilul, când eram reporterul, artistul, bucătarul, fotbalistul, pilotul, doamna învăţătoare? Îţi aminteşti cât de fidel jucam acele roluluri? Copii fiind, nu ne simţeam limitaţi, nu credeam că nu vom putea fi niciodată oamenii pe care îi jucăm, pentru că, pentru copii nu există nu pot, ei învaţa că nu se poate şi că nu e bine şi că nu trebuie, pe măsură ce cresc, de la cei din jur. Ceea ce vedem la copii este, de fapt, starea noastră naturală, cea de care ne îndepărtăm pe parcurs. Cea la care e nevoie să revenim.

Ca să fim fericiţi şi să ne eliberăm din capcanele minţii noastre, este important să înţelegem că noi deţinem cheia şi că este nevoie de un shift de gândire şi de simţire, de o întoarcere la esenţă, la ceea ce suntem fără toate gândurile negative care pun stăpânire pe noi, fără toate vocile care ne spun că nu putem și în ciuda creierului nostru arhaic care ne ţine în frică şi care creează rezistențele ce nu ne dau voie să alegem o altă variantă a realităţii, pe care să o manifestăm.

Eşti ceea ce doreşti să fii. Tu cu ce realitate te identifici acum?

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@andreeasavulescu.ro

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol! Poți să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și instagram @psihoterapeutandreeasavulescu și de acceptare a sinelui, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată, în cele două cărți ale mele, Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut, pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply