Iubire de sine

Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu ceva vreme ce fac, ţi-aş fi spus că am atâtea lucruri de rezolvat încât nu-mi ajunge timpul nici să îţi rapund la întrebarea asta. „Sunt ocupată”, ţi-aş fi răspuns, am treabă, lucruri de rezolvat, probleme de soluţionat, liste to do de bifat. Numai că seara, când mă uitam pe acele liste, task-urile mele tot nu erau bifate. Pentru că timpul chiar nu-mi ajungea, deoarece asta era realitatea pe care eu o exprimam şi o manifestam. Şi clar era una nesatisfăcătoare şi epuizantă.

Mult timp am fost frustrată din cauza asta, aşa că într-o zi m-am oprit puţin, m-am uitat către mine şi m-am întrebat de ce am oare această relaţie defectuoasă cu timpul şi cum aş putea ca dintr-un duşman să mi-l transform într-un prieten? De ce oare unii oameni nu sunt ocupaţi şi totuşi le ies atât de multe lucruri? Cum fac acei oameni de se împacă bine cu aceleaşi 24 de ore din zi pe care le avem cu toţii? Şi, de ce, pe de altă parte, există atâţia oameni ocupaţi şi indisponibili?

Atunci când doresc să îmbunătăţesc un aspect din viaţa mea, tind să iau în calcul atât nivelul individual, cât şi planul global, pentru că ştiu că eu creez, menţin şi atrag în viaţa mea situaţii şi oameni care întreţin acel aspect şi în acelaşi timp ştiu că gândurile noastre, comportamentele, concepţiile, pot fi foarte uşor preluate, trensferate şi perpetuate. Până la urmă, suntem toţi aceeaşi energie şi ne influenţăm, uneori cu voie, alteori fără voie, unii pe alţii. Astfel, am identificat câteva cauze ale acestui „sunt ocupat” pe care îl întâlnim la tot pasul în zilele noastre.

Astfel, privind imaginea de ansamblu, am observat că „a fi ocupat” este ca o epidemie în zilele noastre, e ca un trend căruia e important să i te adaptezi, pentru că în acest fel te aliniezi şi eşti integrat în societate. Practic, aceasta „ocupare” îţi asigură satisfacerea nevoii de apartenenţă. Noi, oamenii, avem întipărită în noi această nevoie de a face parte din ceva, de a fi incluşi şi acceptaţi într-un grup, pentru că asta diminuează senzaţia de singurătate. De aceea preluăm comportamente, gânduri şi atitudini care nu ne sunt tocmai benefice, dar pe care ajungem să le integrăm în noi până la identificare, chiar dacă ele ne dăunează.

Am mai observat de altfel faptul că în zilele noastre a fi ocupat este echivalentul lui a fi important. Dacă nu dai de mine, înseamnă că fac lucrui, dacă fac lucruri înseamnă că sunt utilă. Dacă sunt utilă, nu trăiesc degeaba, aşadar existenţa mea e validată. Şi, chiar dacă nu sunt ocupată, găsesc ceva de rezolvat, chiar dacă este un lucru lipsit de importantă.

Aceast ocupat acţionează ca un vortex, care ne acaparează şi în care ne afundăm ca în nisipuri mişcătoare din care nu mai reuşim să ieşim la suprafaţă. De fapt, ajunge să ni se pară atât de normal, încât ne lăsăm prinşi în ele, ca şi cum viaţa nu poate fi trăită şi altfel. Tendinţa în zilele noastre este aceea de a ne plânge, de a ne complica, de a atrage în mod inconştient obstacole, de a fi nemulţumiţi, pentru că, cu cât părem mai ocupaţi şi cu mai multe lucruri de rezolvat, cu atât simţim că suntem mai de folos lumii şi societăţii. Sunt ocupat, deci exist.

Însă de cele mai multe ori, oamenii ocupaţi sunt şi epuizaţi şi nici nu rezolvă atât de multe lucruri precum şi-ar dori şi de aceea se simt neputincioşi şi blocaţi şi într-o continuă nemulţumire de sine. Oamenii ocupaţi mai mult supravieţuiesc decât să trăiască şi sunt ocupaţi în primul rând pentru ei înşişi. De multe ori, acest lucru îl folosim ca scuză pentru a fugi de noi înşine şi de ceilalţi. „Ocuparea” ne distrage de la conexiunea autentică. Habar nu avem ce să facem cu noi înşine şi nici unii cu alţii, aşa că folosim asta ca pretext, când de fapt evităm să ne conectăm, evităm să simţim, să privim în interiorul nostru pentru că nu ştim ce ne aşteaptă. Cine suntem noi fără lucrurile pe care le cunoaştem?

Dacă eşti ocupat şi nu îţi ajunge timpul, înseamnă că de fapt trăieşti într-un dezechilibru energetic. Atunci când nu îţi ajunge timpul, este pentru că nu ştii să îţi împarţi energia. Şi, să fim sinceri, noi, românii, avem şi mentalitatea asta cum că lucrurile trebuie să fie grele, cum că e nevoie să muncim pe brânci ca să ne merităm banii, ca să avem parte de recunoaştere, ca să fim văzut, apreciaţi, validaţi. Cine nu e ocupat e un ciudat în zilele noastre.

Suntem ocupaţi pentru că nu ştim cum este să nu fim ocupaţi. Pentru noi este un lucru normal să ne zbatem, să depunem efort, să consumăm energie, să cădem epuizaţi, să ajungem la burnout, să fim indisponibili. Nu ştim ce altceva să facem cu timpul nostru. Şi, din păcate, perpetuăm această realitate, rămânem blocaţi în ea, îi dăm putere vorbind despre ea, investim în ea energia şi atenţia noastră.

Ocuparea asta acţionează ca o boală care se transmite. Mulţi dintre noi am crescut în familii cu părinţi ocupaţi, care şi-au sacrificat timpul ca să ne ofere ceea ce ei nu au avut din punct de vedere material şi cărora nu le-au mai rămas timp, putere, disponibilitate pentru noi, pentru că aşa au fost timpurile. Aşa că ni se pare ceva normal să fim ocupaţi şi să avem de lucru, noi nu cunoaştem altă viaţă. Este şi un comportament învăţat, cumva am asociat viaţa de adult cu a avea treabă şi cu o anume indisponibilitate legată de alte planuri ale vieţii.

Trebuie să admit că mie să fiu ocupată nu mi-a adus beneficii, aşa că am ales să renunţ la a mai fi fidelă acestui lucru cunoscut şi să merg pe un drum pe care îmi doresc acum să îl promovez şi care vreau să ajungă şi la alţii. Acela al renunţării la vechile tipare, la lucrurile care nu ne aduc beneficii, la conceptele şi comportamentele preluate de la alţii, pentru a ne conecta cu sinele nostru şi pentru a trăi uşor, frumos şi în libertate.

Ceea ce nu ştiu unii oameni este că am putea foarte bine să facem un shift în mentalitate şi că, dacă începem să vorbim despre timp liber, despre a îndeplini lucruile cu naturaleţe şi cu uşurinţă asta vom atrage în realitate. Poate că e vremea să înţelegi că dacă nu eşti ocupat, NU înseamnă că eşti neimportant, ci înseamnă că faci munca internă mai mult decât munca externă. Realitatea se creează din interior către exterior.

Cele mai frumoase lucruri iau naştere atunci când ne relaxăm, când renunţăm la presiune, când ne predăm, când ne punem o intenţie şi apoi ne abandonăm în mâinile Universului, convinşi fiind că lucrurile se vor aşeza aşa cum e mai bine pentru noi. Succesul este 80% munca interioară şi 20% munca exterioară. Când înţelegem asta şi renunţăm la control şi la teamă, atunci vom înţelege că de cele mai multe lucruri de pe lista noastră se ocupă Universul. Este paradoxal faptul că pentru a primi ceea ce ne dorim e nevoie să renunţăm la dorinţă. Am încredere că fiecare om va ajunge să înţelegea la un moment dat acest lucru.

Recunosc, mă frustrează oamenii ocupaţi şi nefericiţi, care se învârt mereu în cercul ăsta, însă am înţeles că probabil lecţia mea în viaţă este aceea de a accepta ritmul celor din jur, fără să încerc să îi scot de acolo pentru că mă simt eu neputincioasă şi acceptând faptul că îmi pot juca rolul de salvator doar plantând seminţele, şi că, mai departe, dacă ele cresc, cum cresc şi cât, este responsabilitatea fiecăruia. Iar asta mă face şi pe mine să fiu mai puţin ocupată cu alţii.

Şi dacă te-a ajutat acest articol, dă-l mai departe, pentru că fiecare om merită să ştie că poate ieşi din bula „ocupării”, că în loc de efort şi zbatere poate alege oricând să simtă flow, uşurinţă, creaţie, printr-un simplu shift de mentalitate. Lucrurile sunt simple, nouă ne place să le complicăm, aşa că hai să ne întoarcem la esenţa!

Poți să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și instagram @psihoterapeutandreeasavulescu unde împărtășesc zilnic gânduri și idei inspiraționale.

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, te aștept cu drag să-mi povestești mai multe despre tine și emoțiile tale la adresa contact@andreeasavulescu.ro

Acceptă-ți sinele, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată în cele două cărți ale mele – Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut – pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Photo by Nathan Dumlao on Unsplash

Ce pot spune despre mine este că, printre altele, sunt o persoană “intenţională”, funcţionez foarte bine cu intenţii. Le stabilesc, cred în ele şi apoi le văd cum se manifestă. Una dintre intenţiile mele din ultima perioadă este aceea de a judeca mai puțin – ar fi fost nerealist să îmi propun să nu mai judec deloc, întrucât judecata face parte din structura noastră umană. Avem setată în creierul nostru această nevoie de a emite judecaţi de valoare, de a cataloga, de a eticheta, de a compara, deoarece acest lucru ne aduce o oarecare certitudine, ştim cu cine sau cu ce avem de-a face. Astfel, omul sau situaţia nu ne mai provoacă o atât de mare frică, ne simţim mai în siguranţă.

Aşadar, mi-am pus ca intenţie să renunţ cât pot de mult la nevoia asta a mea de judecată şi în acelaşi timp să accept faptul că voi mai avea momente în care o voi face, că asta e natura umană şi că poate nu voi ajunge să fiu niciodată un observator, că voi rămâne un judecător, în esenţă. Intenţiile mele şi felul în care mi-am modelat creierul şi mi-am învăţat mintea să gândească mă ajută să fiu de multe ori prezentă şi conştientă de gândurile care circulă, aşa că realizez repede când sunt acaparată. Astfel, m-am surprins astăzi judecând nişte oameni şi simțind o oarecare bucurie răutăcioasă la gândul că s-ar putea ca o anumită situaţie să le provoace suferinţă.

De fiecare dată când mă observ în astfel de momente, pun stop judecăţii şi mă întorc către mine, iar “de ce fac asta?” este prima întrebare care îmi vine în minte. De ce mă bucur la gândul că unor oameni nu le-ar ieşi nişte lucruri şi asta le-ar produce suferinţă? De cele mai multe ori nu îmi vine imediat răspunsul, aşa că obişnuiesc să îmi las mintea să proceseze întrebarea, având încredere că, la timpul potrivit, inconştientul îl va scoate la suprafaţă.

La scurt timp, am văzut pe telefon notificări de comentarii la postările legate de cărţile mele, aşa că mi-am dat răgazul de a citi, lucru pe care nu îl fac prea des întrucât, comentariile fiind foarte multe, de regulă nu îmi apar, pentru că ori nu primesc notificări pentru ele, ori nu mi se încarcă. Uitându-mă, am observat că 95% dintre feedback-uri sunt pozitive, în restul de 5% mi se reproşează că m-am îmbogăţit, ca şi cum să te îmbogăţeşti din munca ta și din experiențele tale de viața este cel mai josnic lucru, că fac marketing, ca şi cum marketingul ar fi furt şi nu tot munca unor oameni, iar unul dintre ele era formulat cam aşa: “nu cumpăraţi aceste cărţi, până şi o adolescentă de 16 ani care scrie într-un jurnal scrie mai bine”.

Evident că mintea mea nu a lăsat să între nimic din asta înăuntru, eu ştiu ce-am scris şi nu mă invadează aceste feedback-uri, aşa că am catalogat din start persoană ca fiind hater. Apoi am avut un insight şi am realizat că judec, aşa că mi-am pus din nou pe STOP judecăţile. Dacă e să fi învăţat un lucru de nepreţuit în ultima vreme, acela este că judecăţile noastre au legătură cu noi înşine şi cu propria viaţă, mai mult decât cu ceea ce face sau ce este omul pe care îl supunem judecăţii. Nu putem vedea în ceilalţi ceva ce nu există în noi înşine. Şi, având asta în minte, m-am îndreptat către mine şi am privit înăuntru.

Mi-am reamintit că elementul comun pe care l-am întâlnit în cărţile pe care le-am citit în ultima perioadă, în audiobook-urile pe care le-am ascultat, în învăţăturile marilor maeştri, în poveştile oamenilor care au reuşit să facă lumea mai frumoasă, este acela că separarea e o iluzie şi că suntem cu toţii o singură energie, că oamenii care ne apar în cale sunt oglinzi, că sunt părţi din noi înşine şi că, dacă ceva nu ne place, înseamnă că e nevoie să vindecăm acel ceva, înăuntru.

Acest hater, aşa cum l-am numit eu, voia să îmi arate faptul că sunt un hater eu însămi, pentru că, cu doar puţin timp înainte mă bucuram, în imaginaţia mea, de potenţialul rău al altuia. Am înţeles că acea persoană este partea din mine care nu poate să se bucure de succesul şi de fericirea altuia şi mi-am propus să vindec în mine acest lucru.

M-am bucurat totuşi că a fost doar unul, probabil asta îseamnă că nici eu nu sunt atât de contaminată de judecată. Am luat partea bună de aici şi cu ocazia asta m-am comparat cu mine însămi, în etape anterioare ale vieţii. Mi-am amintit cum, în urmă cu ceva ani, mă uitam la colegi de-ai mei scriitori, tot din domeniul psihologiei, dezvoltării personale, spiritualităţii, care se bucurau de succes, judecându-i, căutându-le greşelile, vânându-le eşecul,  profund iritată de faptul că unul iar scoate o carte, altul iar scrie un articol, altul iar iese cu ceva în faţă.

Iar energia mea îmi alimenta de cele mai multe ori invidia, frustrarea, neputinţa. Pe măsură ce ei se ridicau, eu mă simţeam tot mai mică, dar vedeam cum se mărește în mine senzaţia de frică, la gândul că oamenii ăştia spun ceva înaintea mea, fac ceva înaintea mea, ies în faţă şi eu rămân în umbră. Şi realitatea mea asta a fost, pentru că mult timp așa mi-am creat-o în imaginaţie. Și, cum am spus mai sus, ceea ce gaândim, se manifestă.

Până într-o zi, când mi-am propus să le dau oamenilor voie să îşi trăiască succesul şi mi-am permis mie să mă eliberez de sentimentele negative ataşate, pentru că am înţeles că atâta timp cât îi invidiez, cât le doresc eşecul, nu voi reuşi să am succes vreodată. Şi am început să mă setez pe faptul că e loc pentru toată lumea, că e abundenţă de idei şi de creativitate, că, şi dacă avem aceeaşi idee, felul în care o spunem e cu siguranţă altul şi că, ce-i al meu e al meu, ce e al lor e al lor, că poate calea mea e separată.

Şi, treptat, hrănindu-mi mintea cu aceste gânduri, am reuşit să schimb şi sentimentul din spate şi am observat că încep să simt apreciere pentru oamenii ăştia, că le recunosc şi le respect munca, ba, mai mult, am început să mă bucur văzând că ei reuşesc, că ceva le iese, pentru că ştiu că nu suntem inamici, ci suntem toţi aceeaşi energie şi că lucrăm împreună la a schimba omenirea, fiecare într-un fel propriu.

Când am început să simt asta, am renunţat la rezistenţă. Şi când n-a mai fost rezistenţă, a fost flow, a fost curgere, a fost alunecare, a fost naturaleţe, a fost creativitate, a fost creaţie. Am înţeles că nu există inamic extern, că cel mai aprig inamic e înăuntru, am înţeles că nu succesul altuia mă ţine pe loc, ci propria mea minte. Am înţeles că adesea am folosit ceea ce este în afara mea drept scuză ca să îmi justific lipsa de evoluţie, nefericirea şi eşecul, în loc să îmi asum responsabilitatea pentru propria mea viaţă.

Acum sunt împlinită, însă ştiu că aceasta “vindecare” e un proces care e posibil să nu se termine niciodată, de aceea accept lucrurile, situaţiile şi oamenii pe care mi-i trimite Universul şi de fiecare dată când ceva nu-mi place, mă întorc către mine şi îmi asum puterea şi responsabilitatea pentru propria mea viaţă, ştiind că, cu cât îi judec mai puţin pe alţii, cu atât mă judec mai puţin pe mine însămi.  De aici vine puterea, din a renunţa la judecată.

________________________

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, te aștept cu drag să-mi povestești mai multe despre tine și emoțiile tale la adresa contact@andreeasavulescu.ro

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol ca informațiile utile să ajungă și la cei care au nevoie să vadă și o altă perspectivă. Poți să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și instagram @psihoterapeutandreeasavulescu unde împărtășesc zilnic gânduri și idei inspiraționale.

Acceptă-ți sinele, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată în cele două cărți ale mele – Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut – pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea

Au trecut câţiva ani de la Crăciunul ăla. Ăla în care n-am simţit să sărbătoresc. În care pur şi simplu nu am putut să mă ridic din pat, să-mi fac bagajul şi să plec la ţară, la bunici, acolo unde petreceam sărbătorile aproape mereu. Bunicii, frate-miu şi unchi-miu erau familia alături de care luam masa de Paşte şi de Crăciun, părinţii mei sunt plecaţi în străinătate de foarte mult timp.

Dar Crăciunul ăla am fost încremenită, înţepenită, am vrut să mă anesteziez emoţional. Nu mi-l doream, nu îmi doream reuniunea, revederea, nu îmi doream să sărbătoresc o bucurie pe care nu o simţeam. Nu voiam să îl văd pe bunicul ursuz, bolnav, altfel decât bucuros, energic, muncitor şi vesel, aşa cum îl ştiam. Era prea mult pentru mine să mă prefac că totul e la fel, când mă simţeam atât de tristă şi sfâşiată pe interior. A fost primul an în care am petrecut Crăciunul singură, izolată între cei patru pereţi ai garsonierei, fără sarmale, fără colinde şi fără cozonaci.

Continue Reading