Pentru cine nu ştie, şi eu sunt OM şi am suferit. Am fost respinsă, am fost trădată, umilită, abandonată, am fost neîndreptăţită. Şi m-a durut. Şi cu fiecare experiență m-a durut mai tare, mai adânc. Unele dintre răni s-au mai vindecat, dar ştiu că mai sunt câteva nevindecate, pe care uneori le simt. Rănile mele au fost multe şi adânci. Însă ele au început să se cicatrizeze din clipa în care m-am întors către mine şi m-am iubit cu adevărat.
Pentru cine nu ştie, psiholog nu înseamnă supra-om şi nici robot. Psiholog e un rol pe care îl joci la cabinet. E un job. Mi-au trebuit vreo 14 ani de psihologie ca să înţeleg că psiholog e o meserie, că e doar o parte din mine, nu sunt eu ca întreg. Cum nu sunt nicio altă mască şi niciun alt rol. Atât de mult m-am identificat cu rolul ăsta, încât eram psiholog non-stop. Eram în alertă, vigilenta, atentă la ce-mi spun ceilalţi, gata să-i salvez. Puteam să mă trezesc din somn în miez de noapte ca să salvez pe cineva. Puteam să las să treacă nopţi şi să nu dorm. Să fie omul bine, atât doream.
A trebuit să am eu nevoie de salvare ca să văd că nu e nimeni pentru mine în jur. Că oamenii fug. Că unii râd, ca alţii îmi reproşează că nu le mai fac pe plac. A trebuit să trec de 3 ori prin teroarea şi spaima morţii, date de anxietatea mea, ca să văd că sunt mai singură decât credeam şi că aceia care erau în jurul meu, pe care îmi asum că i-am atras şi cărora îmi asum că le-am făcut loc în viaţa mea, nu au fost capabili să fie lângă mine. Să fie pur şi simplu, să nu facă nimic altceva.
Dar am înţeles că sunt singură. Că ei nu sunt capabili să mă conţină emoţional. Mă trimiteau la psiholog, plecau fără mine la munte, mergeau fără mine la film, nu mai aveau loc pentru mine în maşină, mă primeau la ei doar când erau singuri şi se plictiseau, sunau când aveau nevoie de psihologul din mine, de empatie şi căldură, de cunoştinţele mele, de ajutor cu actele, de contacte, de stampile, de o părere, de ajutor cu clienţii lor, de validare, de un boost de încredere.
Şi când pe mine m-a durut, nimeni nu m-a ascultat. Toţi au fugit. Ca şi cum durerea e o boală contagioasă. Mi-au spus să mă tratez, să îmi asum că am ceva. Mi-au închis telefonul în nas. Sau nu mi-au răspuns deloc. Sau m-au trecut în calendar ca să nu uite că avem întâlnire. Ori mi-au respins apelul şi mi-au trimis mesaj că îmi răspund doar dacă e urgent. Sau că mă sună într-o oră. Şi unii nu m-au mai sunat nici până azi.
Şi m-au etichetat. Grasă, proastă, vacă, disperată, obsedată, sensibilă, irascibilă, borderline. Mi-au spus că sunt defectă. Că e ceva greşit la mine. Că cer prea mult. Că trebuie să îmi revin. Că ei mă plac, dar când sunt bine, nu şi în rest. Că nu-şi asumă comportamentul pe care îl au, că eu trebuie să îmi asum felul în care mă simt. Şi-au justificat fuga în orice fel în care au putut. Ca să nu se simtă vinovaţi. Ca să poată trăi cu faptul de a mă fi respins.
Am trăit o viaţă cu durerea lui a nu fi suficient. Şi durerea asta mi s-a aruncat în faţă când eram la pământ şi nu mă mai puteam ocupa de ei, de cei din jur. Mi s-a aruncat în faţa atunci când n-am mai putut fi prezentă pentru nimeni. Nici măcar pentru mine, deoarece nu mai trăiam în propriul corp. Eram prezenta fizic, dar absentă mental şi emoţional. Mi s-a aruncat în faţă când, din cauza anxietăţii, credeam că nu mai am mult de trăit. Când nu înţelegeam de ce persoana pe care o plac atât de mult mă place şi mă respinge în acelaşi timp.
Am avut nevoie de conexiune. Am avut nevoie de oameni. Dar oamenii mei au fugit. Mi-au reproşat că am boli imaginare, că sunt obositoare, că mă vait, că îi drenez de energie, că fac pe deşteapta. Mi-au dat ultimatumuri și mi-au spus că mai vorbesc cu mine doar dacă le fac pe plac, doar dacă mă comport într-un anumit fel. Dacă tac. Dacă nu mai vorbesc despre divorţ, ca să nu îi activez. Dacă vorbesc frumos. Dacă îi sun în anumite intervale, dar nu ziua, când sunt la serviciu. Nici seara, când sunt obosiți. Dacă stau în banca mea şi aştept să mă caute ei, când au nevoie de ceva. Dacă nu mai vorbesc despre ceea ce gândesc, dar în special despre ceea ce simt. Ajunsesem să fiu în alertă, încercând să anticipez ce vor oamenii, ca să le fac pe plac. Să mă accepte. Să nu mă respingă. Să nu mă abandoneze. Şi tot nu a fost suficient. Teroare. Teroare am trăit.
Cel mai des mi s-a spus că eu sunt psiholog şi trebuie să mă descurc. Cum, tu suferi? Păi ce exemplu eşti? Cum, nu ştii ce să faci? TREBUIE să ştii, TREBUIE să te descurci. Păi ce-or să zică oamenii? Vai, dar de ce aşa reacţie, ar TREBUI să nu te enervezi, că tu eşti psiholog. Vezi, de aia nu cred eu în psihologi… De parcă doctorul e doctor şi în timpul liber, sau avocatul avocat. Psiholog nu înseamnă Dumnezeu. Azi ştiu că nu mai TREBUIE nimic.
Eu sunt psiholog şi psihoterapeut. Ştiu o mulţime de lucruri despre oameni şi ştiu o mulţime de tehnici şi îmi place să ajut. Şi declar azi, cu sinceritate, că oricât de multe tehnici aş cunoaște, pe mine nu am ştiut cum să mă ajut. Eu singură m-am abandonat. Şi ştiu că am atras în viaţa mea astfel de oameni indisponibili emoţional şi ocupaţi, pentru că asta credeam eu că merit, la nivel inconştient. Asta era normalitatea mea. Nu am ştiut că există şi altceva.
Şi mai declar că, deşi psiholog, am suferit. Şi m-am simţit singură. Sfâşietor de singură. Şi speriată. Şi am fost în anxietatea morţii. De 3 ori. De fiecare dată am crezut că am cancer şi că am să mor. M-a durut fizic. În trei locuri diferite. Şi mi s-a spus că sufăr de boli imaginare. Iar medicii mi-au prescris Anxiar. Şi m-a tentat. Şi am stat cu el la cap, ştiind că dacă îl iau, mă pierd pe mine definitiv.
A trebuit să lupt şi să vorbesc cu mine în fiecare zi şi să îmi spun că mai rezist şi azi, ca mai sunt câteva zile până la raze. Endoscopie, Ecograf. Am rezistat. Deși au fost momente când aș fi luat toată cutia, doar ca să nu mai simt spaima aia. Sa nu mai doară atât. Şi nu aveam nimic clinic. Nimic fizic. Era felul în care corpul meu îmi transmitea ceva. Viaţă netrăită se numeşte boala de care am suferit. Nu îmi amintesc de mine în unii ani din viaţa mea.
A trebuit să ajung la constelaţii şi să îi văd pe oamenii ăia care-mi puneau viaţa în act, întinşi pe jos, urlând de durere, simţindu-se epuizaţi, distanțați, ca să mi se ridice vălul de pe ochi. Atunci a fost prima dată când m-am văzut pe mine din exterior. Ca observator. Atunci am înţeles că toată viaţa am încercat să îi ajut pe alţii, dar pe mine nu m-am ajutat. Am înţeles că m-am străduit să umplu ceştile celor din jur având goală ceaşca mea. Iar ei erau însetaţi, îmi cereau mereu mai mult.
Atunci am realizat ce mi-am făcut. Sau ce nu mi-am făcut. M-am abandonat. M-am neglijat. Nu m-am iubit. A fost prima dată în viaţă când am înţeles şi am recunoscut că am suferit. M-a îngrozit propria mea suferinţă. Şi a fost prima dată în viaţă când m-am plâns. M-am plâns pe mine. Mult.
Iar când am ajuns acasă, am luat o poză cu mine fetiță, m-am uitat la ea, m-am mângaiat pe mine mine mică, m-am îmbrăţişat. Şi mi-am cerut iertare pentru ceea ce mi-am făcut şi pentru ceea ce le-am dat voie altora să îmi facă, pentru că n-am ştiut mai mult. M-am privit pe mine cu compasiune şi cu blândeţe şi mi-am promis eu mie că nu mă voi mai abandona. Ca o să fiu acolo pentru mine, că oricum ceilalţi nu sunt. Atunci a început asumarea propriei mele vieți, cu adevărat.
Găsești partea a doua aici: Ziua în care m-am iubit cu adevărat – Partea a II-a
Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, mă găsești pe contact@andreeasavulescu.ro
Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!
Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,
Andreea
No Comments