Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu uneori resimt presiunea asta socială atât de tare, încât îmi vine să fug, să mă ascund, să mă refugiez pe o insulă pustie, doar eu cu mine – fără nimic, şi pur şi simplu să fiu. Să exist şi atât… fără statute, fără lucruri materiale, fără aşteptări, fără societate, fără tot ceea ce este lumesc şi uneori chiar degradant pe acest pământ.
Şi da, poate că declaraţia asta sună ciudat, dat fiind că vine din partea unui psiholog, dar cred că tocmai asta este problema noastră în lumea de azi. Faptul că punem etichete şi aşteptăm ca ceilalţi să se comporte conform lor. De aici vine presiunea, pe care deşi o resimțim noi înşine în raport cu lumea externă, alegem să o ducem mai departe, deoarece asta învăţăm de la cei din jur şi ajungem să credem că nu mai există o altă cale de a trăi. În realitate, cea mai frumoasă cale este calea lui a-ţi fi fidel, aşa cum eşti, cu zeci de imperfecţiuni.
Azi este pentru mine momentul adevărului şi am decis să mă deschid în faţa ta, aşa că am să-mi dezbrac haina de psiholog, pentru că ştiu că a mă arăta aşa cum sunt, un om şi eu ca şi oricare de pe acest pământ, cu defecte, cu calităţi, cu greşeli, cu emoţii date peste cap, cu comportamente nedemne de un psiholog din când în când, te va ajuta pe tine să înţelegi că autenticitatea nu este un lucru rău şi că vulnerabilitatea este un mare dar.
Un dar minunat pe care este important să-l exploatăm şi să îl folosim. Pentru că altfel, încet-încet ajungem să ne dezumanizăm, să ne robotizăm, să trăim în minciună şi într-un mare stres ca nu cumva ceilalţi să ne descopere aşa cum suntem cu adevărat. Că dacă cumva suntem greşiţi? De parcă nu tot noi, oamenii, stabilim ce e greşit şi ce e bun…
Azi vreau să mă arăt eu vulnerabilă în faţa ta, ca să te ajut să înţelegi că vulnerabilitatea e bună. Că plânsul e bun. Că durerea te doare, dar tot ea te şi vindecă. Că frumuseţea este dincolo de perdea şi de ce ni se cere să afişăm. Că azi, mai mult ca oricând, lumea în care trăim are nevoie ca noi să trăim pentru noi înşine şi să încetăm odată pentru totdeauna să ne zbatem ca să ne ridicăm la alte aşteptări.
Doar aşa putem fi fericiţi şi ne putem învăţa şi copiii să fie la rândul lor. Pentru că, ghici ce? O singură viaţă trăim şi ce am înţeles eu din a mea până acum este că timpul trece înspăimântător de repede şi dacă nu trăieşti pentru tine, ajungi la bătrâneţe fără să fi înţeles care ţi-a fost rostul pe acest pământ. Şi cred că, la final, regretul te doare mai tare decât orice suferinţă pe care ai îndurat-o până în acel moment.
Şi am mai înţeles din propriul drum, dar şi din experienţele oamenilor ce îmi calcă pragul în cabinet, că nu există altă cale de a-ţi trăi propria viaţă în echilibru şi mulţumire, decât aceea de a-ţi asuma să fii tu aşa cum eşti, chiar dacă alţii îşi doresc altceva pentru tine, chiar dacă alţii te văd în alt fel decât eşti tu, chiar dacă prin a te asuma ca fiinţă poţi stârni ţipete, plânsete, revolte, respingeri, abandon.
Să fii tu merită orice revoluţie şi orice război!
Eu cred cu tărie că a fi vulnerabil nu înseamnă nici pe departe a fi slab. Slab este cel care se plimbă printr-o sală plină de măşti întrebându-se “care mi s-ar potrivi mai bine azi?”. Cel vulnerabil, care iese în lume şi spune “azi vreau să plâng şi nu mă voi feri”, este de fapt cel mai puternic om. Noi, oamenii, am inventat treaba asta cu slăbiciunea ca să ne ajute să supravieţuim. Dar am ajuns într-o perioadă în care e nevoie de umanitate, de conexiune, de acceptare om cu om.
Am ajuns în punctul în care să scriu acest articol azi după o serie de întâmplări care aproape că m-au epuizat nu doar fizic, ci şi emoţional. Ajunsesem la un moment dat al vieţii mele să mă simt atât de copleşită de cerinţe, încât am simţit că s-a stins flama ce mă făcea ca zi de zi să mă trezesc pentru a trăi cu pasiune şi cu entuziasm. Şi lucrul cel mai trist este că nici măcar nu erau cerinţele mele şi nici propriile mele aşteptări cele care mă epuizau. De fapt, trăiam şi eu tot pentru ceilalţi.
Am înţeles într-un final că societatea vrea tribut, te cere şi te trage în ghearele ei într-un mod hipnotizant. Nici măcar nu realizezi când te-a fermecat şi te-a prins în mreje, ţinându-te captiv într-o vâltoare din care sunt mari şanse să nu mai poţi scăpa, fără o trezire bruscă a conştiinţei. Am alunecat şi eu în capcana ei, cu toate studiile mele şi cu tot cu acest statut de psiholog. Dar am avut norocul de a fi fost trezită de propriul meu corp, care mi-a dat semnale ce m-au ajutat să înţeleg că în mine există un dezechilibru emoţional. Pentru că de multe ori, când conştientul nu te ajută, inconştientul te face să înţelegi, transpunând emoțiile în propriul tău corp.
Ceea ce am înţeles din experienţa aceasta este că, odată prins în capcană, societatea nu-ţi mai dă pace şi îţi inoculează constant că TREBUIE să faci ceva. Şi trebuie neapărat! Trebuie:
Să înveţi bine, să mergi la facultate, să te angajezi, să faci rate pentru casa, să faci nuntă, să faci copii, să înduri dacă ai o căsnicie nefericită, eventual dacă eşti femeie să accepţi să mai primeşti şi câte o palmă din când în când, că doar bătaia e ruptă din rai… Poate chiar să întorci şi celălalt obraz, că aşa e indicat. Mai trebuie să creşti copiii, să aduci bani în casă, să plăteşti rate şi să accepţi diverse forme de umilinţe la locul de muncă, dacă opţiuni nu prea mai ai. Trebuie să mergi în câte o vacanţă pe an, în urma căreia te chinui crunt să îţi revii pe plan financiar. Să nu îţi laşi timp pentru tine şi pentru a trăi. Şi neapărat, TREBUIE, dar TREBUIE să pui poze pe rețelele sociale, cu zâmbete false şi măşti diferite pentru fiecare zi.
Stau şi mă întreb câteodată, de ce nu pune nimeni poze când se ceartă, când plânge, când divorţează, când îi vine să îşi ia câmpii de nebun? De ce nu facem petreceri de despărţire, petreceri de plecat de acasă, petreceri de divorţ? Probabil pentru că presiunea ne îndeamnă să ascundem ceea ce nu merge, să băgăm problemele sub preş şi să ne afişăm faţetele sub care ne ascundem eul nostru cel real, clipă de clipă și zi cu zi. Nu ne învață nimeni să ne asumăm eșecul.
Şi este atât de uşor să picăm în capcana asta lui a ne preface că suntem într-un fel, doar ca să ne vadă ceilalţi…
Şi eu, la rândul meu, am trăit încercând să mă ridic la nivelul statutului de psiholog şi al standardelor impuse şi aşteptate de către ceilalţi, uitând că în esenţa mea sunt doar un om. Astfel că am încercat să fiu serioasă chiar şi atunci când aş fi simţit să râd, am încercat să fiu raţională chiar şi atunci când aş fi simţit să dau cu o farfurie de pământ, am încercat să îi ajut pe cei din jur chiar şi când am simţit că nu mai am energia necesară de a le fi stâlp, am încercat să fiu calmă când situaţia mă făcea să fiu furioasă până la infinit. Şi am observat că, cu cât mă străduiam mai tare, cu atât deveneau mai mari cerinţele celor din jur.
Acum, privind în urmă, concluzionez cu faptul că orice ai face şi oricât de mult ai încerca să te ridici la nişte standarde impuse de către ceilalţi, oamenii tot nemulţumiţi rămân, iar tu ajungi să te scalzi într-o mlaştină de vinovăţie, întrebându-te de ce nu poţi să fii un Supra-Om, aşa, cum ţi se cere de către cei din jur?
Se spune că noi, psihologii, învăţăm cel mai mult de la oamenii care ne vin în cabinet. Şi da, pot să confirm. Iar lecţia aceasta a aşteptărilor supra realiste am învăţat-o tot de la un client de-al meu, care imediat ce s-a aşezat pe canapea mi-a mărturisit că a venit în terapie ca să îl învăţ să “cumpere timp” şi mi-a spus că aşteaptă de la mine că eu să îi prezint “scurtături”, ca el să nu mai petreacă timp citind şi să iasă astfel în câștig. Atunci mi-am amintit numeroasele daţi în care am fost criticată, judecată şi anulată pe motiv că “eşti psiholog şi nu TREBUIE să gândeşti negativ”, “eşti psiholog şi nu TREBUIE să plângi”, “eşti psiholog şi TREBUIE să fii tot timpul fericită”, “eşti psiholog şi nu ai voie să te enervezi”. Şi am realizat că am trăit aşa cum TREBUIE pentru alţii, şi nu autentic aşa cum m-ar fi făcut fericită. Iar clientul acesta, cand mi-a spus că TREBUIE să îmi pun pelerina de Superwoman şi să îl ajut, că el de aia a venit la mine, iar eu de aia sunt aici, pur si simplu m-a zgalțâit!
Acela a fost momentul trezirii pentru mine, căci am fost capabilă să spun şi să îmi asum, că sunt şi eu un om ca oricare altul, că nu am puteri supranaturale, nici leacuri de vinecat suflete, nici pastile miraculoase, nici bagheta magică, nici praf de zâne, nici pelerina de Superwoman şi că ajut şi eu cum pot, dacă pot, imperfect şi cu ce resurse omeneşti am. Iar dacă nu am, mă declar vulnerabilă, asumându-mi orice risc. Şi ştiu că vulnerabilitatea mea îi poate ajuta extrem de mult pe cei ce vin la cabinet. Pentru că umanitatea mea, greşelile mele, durerea mea – mă fac să fiu acolo, prezentă, privind la omul din faţa mea şi să îl ghidez în direcţia în care are nevoie, în primul rând prin prisma faptului că propriile-mi experienţe m-au ajutat să îl înţeleg. Pentru că într-o psihoterapie, înainte de tehnici, cel mai important este să te conectezi cu omul din fața ta.
Îmi doresc nespus ca ceea ce am împărtăşit azi cu tine să te ajut să începi să trăieşti şi sa îți dea curajul de a-ţi asuma cine eşti tu cu adevărat. Pentru că în realitate, cu toţii suntem minunaţi, iar ceea ce ne îndepărtează unii de alţii sunt chiar aceste măşti de care TREBUIE să ne debarasăm.
Dacă simţi nevoia să scapi de presiunea socială şi vrei să descoperi metode care te pot ajuta în acest sens, mă poți contacta. Dacă vrei ca cineva să te asculte, să te înțeleagă, să te sprijine fără a te judeca, mă poți contacta. Dacă simți nevoia să fii ghidat pentru a trece peste o etapă din viaţa ta căreia simți că nu îi faci faţă singur, mă poți contacta. Eu sunt aici pentru tine și te aştept cu drag la şedinţe de terapie, la cabinet sau chiar prin Skype.
________________________
Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, te aștept cu drag să-mi povestești mai multe despre tine și emoțiile tale la adresa contact@andreeasavulescu.ro
Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol ca informațiile utile să ajungă și la cei care au nevoie să vadă și o altă perspectivă. Poți să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și instagram @psihoterapeutandreeasavulescu unde împărtășesc zilnic gânduri și idei inspiraționale.
Acceptă-ți sinele, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată în cele două cărți ale mele – Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut – pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!
Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!
Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,
Andreea
No Comments