Când suntem mici, ascultăm şi mai apoi citim poveşti. Poveşti despre prinţi şi prinţese, despre zmei, despre zâne, despre regi şi regine, despre Feți Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Poveşti despre bine şi rău.
Şi în urma lor rămânem cu impresia că întotdeauna binele învinge răul, că iubirea câştiga şi că viaţa se termină în fericire, undeva departe, la “adânci bătrâneţi”.
Nu cred că există om care să nu-şi dorească să fie respectat. Ba chiar pentru mulţi dintre noi aceasta este o nevoie foarte importantă, care de multe ori, când nu ne este îndeplinită, ne provoacă un imens ocean de frustare.
Iar frustrarea nu este un sentiment tocmai plăcut. De fapt, frustrarea este o stare dată de un amestec de sentimente, ca spre exemplu furie, frică, tristeţe, dezamăgire, toate având la baza nişte gânduri negative pe care mintea noastră le ţese în diverse situaţii. Şi pe care de foarte multe ori nu le putem gestiona.
Poate că una dintre cele mai arzătoare dorinţe ale omului modern este aceea de a-şi găsi fericirea în relaţii. Atât în relaţiile cu cei din jur, cât şi în relaţia de cuplu. Și este firesc, dat fiind că suntem, prin definiție, ființe sociale.
Dacă priveşti în jur, observi că, deşi avem atât de multe opţiuni, deşi avem atât de mult acces la informaţii, deşi nu mai suntem privaţi de chiar atât de multe lucruri, fericirea în relaţia de cuplu este în continuare una dintre cele mai mari provocări ale zilelor noastre. Este greu să recunoaştem şi să acceptăm, dar în lumea reală există limite. Noi, ca şi oameni, suntem limitaţi. Timpul este şi el limitat. Pare că timpul scade, iar responsabilităţile şi cerinţele cresc. Atât cerinţele celorlalţi, cât şi cerinţele noastre.
Uneori oamenii în care crezi, oamenii pe care îi iubeşti, oamenii pe care îi respecţi, pe care te bazezi şi pe care îi crezi aproape – te lovesc exact acolo unde te doare mai tare. Atunci când te doare mai tare. Atunci când eşti cel mai vulnerabil şi ai avea cea mai mare nevoie de suportul lor.
Uneori oamenii pe care îi ai aproape sufletului tău, cu care aparent aveai relaţii de conexiune, de intimitate şi de apropiere îţi spun din senin că ei au alte aşteptări de la viaţă, alte valori, alte idealuri şi că e prea mult pentru ei să le accepte şi pe ale tale.
Poate ca uneori nu intelegem care este rostul nostru pe acest pamant. Poate ca uneori nu intelegem care ne este rolul in propriul film, sau poate nu intelegem ce personaj suntem in propria poveste.
Poate ca uneori ne intrebam care este actiunea si cum arata incheierea. Si da, poate ca avem nevoie de un dram de certitudine, de o doza de control, de un strop de ratiune. Dar nu ne nastem stiindu-le pe toate. Si daca am fi atotcunoscatori, nu am mai fi capabili sa auzim cantecul inimii, nu am mai fi apti sa ne bucuram de fluturi si de flori si si de mare si de valuri si de vant si de pomi si de soare si de imensa frumuseste a existentei.
Fiecare dintre noi a fost dezamăgit de anumiți oameni din jur, măcar odată în viață. Și, să recunoaștem, nu este un sentiment tocmai plăcut…
Simțim dezamăgirea, pentru că refuzăm să îi acceptăm pe ceilalți așa cum sunt ei în realitate. Trăim cu impresia că, oamenii ar trebui să se supună standardelor, speranțelor și dorințelor noastre. Iar când acest lucru nu se întâmplă, îi blamăm pentru sentimentele noastre negative.
Cu toții avem stocați în memorie amintiri din trecut, lucruri pe care am fi vrut să le facem diferit, sau lucruri pe care am vrea să nu le fi făcut niciodată.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, greșim, învățăm și creștem. Iar cel mai important lucru pe care îl învățăm este că, uneori greșelile ne deschid drumul succesului, și că regretele sunt cei mai mari inamici ai noștri. Dacă nu am trece prin experiențe dificile, poate nu ne-am transforma în oameni puternici și înțelepți.