Am mai spus şi am să repet: nu există om bun sau rău. Există om, cu bune şi cu rele.
Sunt oameni care aleg să trăiască cu bunătate şi sunt oameni care aleg să evidenţieze ce e mai rău în ei. În spatele fiecărei atitudini pe care alege să o afişeze cineva, stă însă ceva bine ascuns.
În spatele a ceea ce afişezi rău, stau de multe ori sentimente negative care duc la neputinţă. Stau gânduri disfuncţionale preluate poate de altundeva, gânduri negative despre oameni şi despre lume sau despre tine însuţi chiar.
În spatele a ceea ce afişezi rău, de multe ori stă o credinţă disfuncţională că dacă eşti bun eşti luat de prost. Şi dacă ţi s-a şi întâmplat măcar odată aşa, e normal să ţi se fi întărit convingerea asta. Dar nu e și util să fie așa…
Credem că bunătatea este echivalentă cu prostia pentru că aşa am fost crescuţi. Şi afişăm comportamente agresive pentru că ni s-a spus că unora e bine să le dai peste nas, ca să nu pici de fraier, ca să nu-ţi dea ei ţie peste „bot”. Cele mai multe convingeri eronate se transmit din generaţie în generaţie. Adică le învățăm de la oamenii dragi.
Dar educaţia, auto educaţia şi dezvoltarea personală ne fac să înţelegem că nu tot ce am învăţat ne ajută să evoluăm. Iar accesul la atâtea informaţii reprezintă un privilegiu pentru noi.
Unele lucruri care ni s-au transmis ne fac să trăim disfuncţional. Sunt gânduri ca cele de mai sus, care îţi provoacă foarte mari frustrări. Sunt gândurile care îţi provoacă furie, tristeţe, dezamăgire, nemulţumire, invidie, regret, ruşine, vinovăţie, anxietate şi chiar frică profundă uneori. Sunt gândurile care te ţin captiv într-o bulă neagră şi te fac să fii scalvul lor. Aceste gânduri te ţin prizonier în propriul tău negativism. Şi nu te poţi elibera din el decât cu bunătate.
Atunci când interiorul tău e negru, cel mai la îndemână lucru pe care poţi să-l faci este să-ţi pui masca de rău. Care poate te face să te simţi bine pe moment. Doar că după, te năvălesc toate acele sentimente urâte şi duse la extrem. În realitate însă, omul care se afişează rău este cel mai vulnerabil, cel mai nesincer faţă de el însuşi şi cel mai obosit. Pentru că îmi imaginez că este al naibii de greu să porţi cu tine o mască de oţel.
Prin prisma meseriei mele întâlnesc zilnic tot felul de oameni. Dar acum, de când am creat Asociaţia ADEE şi încerc să strâng fonduri pentru a ajuta nişte copii cu autism, întâlnesc şi mai mulţi. De toate felurile. Cu toate măştile.
Şi, deşi ştiu cum stau lucrurile, deşi ştiu cam ce reacţii au oamenii când e vorba de a ajuta, în continuare am parte de atitudini care mă uimesc, mai ales atunci când primesc răspunsuri pline de cruzime, pline de indiferență, răspunsuri din care transpare o de lipsă de educaţie şi un cumul de sentimente negative. Primesc în continuare răspunsuri pe care fac eforturi să le înţeleg.
Reuşesc de multe ori să văd dincolo de scuturi şi de măşti, însă stau şi mă întreb dacă este oare un lucru rău că înţeleg însă nu pot să şi accept unele atitudini… e rău să nu pot accepta că în zilele noastre, cu atâtea resurse la care avem acces, sunt încă oameni care par complet lipsiți de educaţie şi de bun simţ? E rău să nu pot să accept că sunt încă oameni care emit judecăţi de valoare doar în secunda în care te apropii de ei, fără să apuci măcar să deschizi gura şi să spui pentru ce anume stai în faţa lor? E rău să nu pot accepta că unii nu sunt buni cu ceilalţi tocmai pentru că sunt răi cu ei?
Îmi dau seama apoi că este dreptul meu să nu accept anumite comportamente. Ca asta este o dovadă de respect faţă de mine însămi şi faţă de copiii pe care îi reprezint şi pentru care lupt. Şi sper în continuare, ca o visătoare ce sunt, că oamenii se vor deschide şi mai mult spre dezvoltare şi spre educaţie, spre a trece peste frustrările lor, apelând chiar la psiholog pentru a depăşi etape şi blocaje, astfel încât să reuşească să se conecteze cu bunătatea din ei şi să ducă mai departe o moştenire pe care mulţi dintre noi nu au avut privilegiul să o primească, dar au privilegiul să aleagă s-o preia.
Am fost uimită să primesc refuzuri de a completa formularul de 2%, de la oameni care cu câteva zile înainte mă felicitau pentru iniţiativa mea de a avea un ONG şi de a ajuta prin intermediul lui. Cei 2% care sunt bani ajunşi la stat, pe care nu-i dai de la tine din buzunar. Pe care spui apoi că ţi i-a furat statul, deşi ţi-a fost permis să îi dai cuiva care are nevoie de ajutor.
Chiar cu atâtea refuzuri, am mers totuşi mai departe, ştiind că la 10 negaţii primeşti şi un răspuns afirmativ. Şi am fost uimită să primesc formulare de la oameni de la care mă aşteptam cel mai puţin. Ca spre exemplu oameni de la ţară, care auziseră că au acest drept de a ajuta pe cineva din taxele pe care le-au plătit anul trecut la stat, şi care au completat cu mare drag. Poate că acolo oamenii îşi permit să mai fie încă vulnerabili, fără frică de a fi luaţi de „proşti”. Poate că acolo oamenii mai sunt conectaţi încă cu umanitatea lor. Poate că acolo oamenii îşi permit să vadă şi să lase să se vadă bunătatea din ei. Cu orice risc…
Am aflat de altfel că sunt persoane ce se tem de diverse lucruri care de cele mai multe ori îşi au locul doar în imaginaţia lor. Dar am realizat că aceşti oameni sunt anxioşi, sunt oameni care aleg să trăiască cu frică, care nu îşi asumă riscuri, care nu evoluează, de frica unui mare „DAR DACĂ”, care de foarte multe ori nici măcar nu e real. Tot ce urmează dupa „dacă” nu e real, nu există.
Dar ce m-a uimit cel mai tare, am avut surpriza ca un „bărbat” să-mi spună că am probleme psihice, doar în momentul în care m-a văzut cu formularul în mână. A fost momentul în care mi-am dat seama cât de uşor este să alegi să arăţi răul din tine şi să fii indiferent şi ignorant, să trăiești într-o lume mică și limitată, în confortul tău… Şi mi-a fost milă de el. Dacă pentru copiii pe care îi ajut simt compasiune, adică pot înţelege şi empatiza, pentru acest „domn” am simţit milă. Şi nu, nu e acelaşi lucru. Pentru că atunci când simt milă pentru cineva, simt de fapt că persoana aceea îmi este inferioară şi mă bucur în sinea mea că nu sunt în locul ei. Şi mă simt profund recunoscătoare că eu sunt eu, că eu sunt aici şi nu acolo, lângă ea.
Mi-am dat seama în situaţia de mai sus, că cel mai uşor este să-ţi vezi de viaţă liniştit, să faci acelaşi lucru în fiecare zi, cu sau fără stres, sau cu un stres cu care te-ai învăţat. Mi-am dat seama că cel mai uşor este să nu îţi pese şi mi-am amintit de cazul unui domn cu care am vorbit cu câţiva ani în urmă. Avea un copil destul de mic, de aproximativ 2 ani, diagnosticat cu cancer. Şi mi-au rămas în minte vorbele lui de atunci: „până să mi se îmbolnăvească copilul nu am ajutat pe nimeni niciodată, nu am donat, nu am contribuit cu nimic. Acum îmi dau seama cât de greu este să fii într-o astfel de situaţie. Până acum n-am înţeles.”
E firesc ca oamenii să nu înțeleaga, să nu participe, să se multumesca cu a trăi aşa. Nu te judec dacă nu înţelegi. Dar e normal oare, ca pe lângă faptul că nu înţelegi, să mă şi acuzi că am probleme psihice, fără să ştii ce îseamnă asta de fapt? Fără să auzi ceea ce vreau să-ți spun, de ce mă prezint în fața ta? De aici şi mila mea…
După experienţele acestea, am înţeles cât e de greu să faci ceva, să ieşi din zona de confort, să îţi asumi nu doar faptul că sunt puţini cei ce te vor susţine în cauza ta, ci să îţi asumi că sunt mulţi care îţi vor oferi refuzuri, care te vor eticheta fără să te cunoască.
Când vrei să schimbi lumea, să salvezi, să faci ceva diferit, să laşi ceva frumos în urma ta, auzi deseori că eşti „nebun”, aşa cum am fost chiar eu catalogată atunci când spuneam că scriu o carte. Oamenii râdeau, însă eu am scris-o oricum. Am scris-o nu pentru cârcotaşi, ci pentru cei ce vor să înveţe ceva din experienţa mea. Şi poţi afla despre ea aici: „Trăieşte autentic! Descoperă secretul fericirii”.
Când vrei să schimbi lumea, te expui la atât de multe riscuri. Şi dacă ceri ajutor nu neapărat pentru tine, ci poate pentru altcineva, aşa cum cer eu pentru copiii cu autism, unul din riscuri e să fii catalogat drept „hoţ”. Pentru că unii trăiesc cu o paranoia şi nu te cred când le spui că banii ajung la acei copii, deşi de cele mai multe ori cei ce ajută primesc şi dovezi că ce au dat s-a folosit cu scopul cerut.
Dacă aş păstra banii pentru mine, poate n-aş sta cu chirie, poate n-aş umbla cu un logan, poate aş călători prin țări exotice, poate aş avea Iphone, poate aş scrie de pe un Apple şi nu de pe un HP vechi de 7 ani, poate aş mânca la restaurante scumpe în loc să gătesc, poate aş merge în fiecare zi în Mall să fac shopping, nu să strâng formulare de 2%. Poate că ar arăta altfel viaţa mea. Dar ştii ce? Nimic din ceea ce este material nu m-ar putea face mai fericită decât sunt acum. Pentru că pentru mine fericirea este despre a ajuta. Despre a da din ceea ce am. Despre a da acum, nu peste x ani când cred eu că mă voi îmbogăţi.
Mi-ar plăcea ca oamenii să simtă ce simt eu şi să înţeleagă viaţa aşa cum o înţeleg eu. Mi-ar plăcea ca pentru o zi, cineva să poată vedea lumea prin ochii mei şi să se bucure de zâmbetul unui copil aşa cum mă bucur eu. Pentru că asta este fericirea de fapt…
Până la urmă, experienţa de stragere de fonduri chiar m-a îmbogăţit. M-a îmbogăţit sufleteşte, pentru că am înţeles că cel mai uşor e să-ţi vezi de viaţa ta şi să fii ignorant, să închizi ochii la realtitatea din jurul tău. Şi mi-am dat seama că eu nu sunt aşa. Nu ignor o realitate care spune că 1 la 68 de băieţei dezvoltă autism, o realitate care spune că nu sunt centre pentru cei ce devin adolescenţi, o realitate care spune că nu sunt prea multe centre de bun simț pentru bătrâni si nici pentru orfani.
Nu ignor o realitate care ne spune că ne batem copii, că ne batem animalele, că ne place să abuzăm, că nu sunt spitale şi că lipsesc multe de aici. Şi nu mă concentrez pe a mă plânge de lipsuri, ci pe a aduce plusuri în societatea în care trăim.
Se spune că gradul de civilizaţie al unei ţări constă în modul în care îşi tratează oamenii care nu se pot descurca singuri, animalele şi pe toţi aceia care nu pot vorbi pentru ei. Şi cred că mai avem de muncit la partea asta destul de mult. Dar vreau să fiu un exemplu pozitiv pentru ceilalţi.
Şi pentru că blogul meu se cheamă „Arta Educaţiei” şi e clar că scopul meu este acela de a educa, de a creşte oameni, de a forma, de a scoate ce e mai bun din cei ce vor să îşi acceseze bunătatea, să se conecteze cu ea, îmi permit să te îndemn să faci şi tu ceva! Nu mai trăi în inerţie aşteptând să vezi minuni! Minunile nu se întâmplă pur şi simplu, minunile le creăm chiar noi.
Cum ar fi să ne implicăm cu toţii şi să creăm o societate mai frumoasă, mai prezentă, mai caldă, mai deschisă, mai implicată? Spune-mi că nu ţi-ar plăcea…
Eu am învăţat să ofer. Să ofer ceva din ceea ce am. Fie că e vorba de bani, de timp, de un umăr pe care să se plângă, de o jucărie, de orice altceva. Iar seara, când pun capul pe pernă, îmi dau seama că deşi am dat, sunt mai bogată decât mi-aş fi imaginat.
Te îndemn să te conectezi şi tu la bunătatea din tine! Să dăruieşti ceva sau să te dăruieşti chiar tu. Să fii mai înţelegător cu cineva, să ierţi o persoană care ţi-a făcut rău, să tolerezi un om pe care nu-l placi. Sau să fii mai bun cu tine. Să-ţi dăruieşti tu ţie ceea ce ai avut nevoie şi n-ai primit.
Te îndemn să fii şi tu implicat în cauză copiilor cu autism! Poate fi un prim pas.
Așa ca scrie-mi pe contact@artaeducatiei.com şi cere-mi formularul de 2% dacă eşti angajat, sau formularul 200 dacă ai PFA, ori oferă o sponsorizare în cash sau în produse dacă ai firma. Sau poţi pur şi simplu să depui orice sumă doreşti, sub formă de donaţie, în acest cont: Asociația ADEE:RO75RNCB0074153721650001, BCR Sucursala Sector 3. Fii îngerul păzitor al unui copil cu autism!
________________________
Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, te aștept cu drag să-mi povestești mai multe despre tine și emoțiile tale la adresa contact@andreeasavulescu.ro
Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol ca informațiile utile să ajungă și la cei care au nevoie să vadă și o altă perspectivă. Poți să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și instagram @psihoterapeutandreeasavulescu unde împărtășesc zilnic gânduri și idei inspiraționale.
Acceptă-ți sinele, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată în cele două cărți ale mele – Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut – pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!
Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!
Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,
Andreea
No Comments