În ultimele luni am trecut prin cea mai dureroasă, dar în acelaşi timp cea mai împlinitoare perioadă a vieţii mele. Am început, cu ceva timp în urmă, un proces de transformare în care a trebuit să mă demolez pe mine, Andreea, cea cu multe măşti, cea creată pentru a-i mulţumi pe alţii şi pentru a trăi după regulile dictate de societate, ca să ajung la structura mea, de unde să mă reconstruiesc luând forma propriului meu sine, a propriilor valori şi principii, dorinţe, năzuinţe.
Eu cred în iubire. Cred că este cel mai puternic sentiment de pe pământ. Cred că iubirea te vindecă, aşa cum te poate ucide lipsa ei. Cred că iubirea este salvarea oricăruia dintre noi. Cred că iubirea ne uneşte şi ne dă apri şi ne face să zburăm. Cred că prin iubire putem înfăptui tot ceea ce visăm.
Viaţa este un mister pentru noi toţi. Mult necunoscut, multă incertitudine. Nu ştim nici de unde venim, nici unde ne ducem. Poate că de aceea, de-a lungul existenţei noastre, încercam să dăm sens lui “a fi” şi “a trăi”.
De ce suntem aici?
Care este scopul nostru?
Cum este bine să trăim?
Sunt întrebări ce ni se conturează destul de des în minte.
Dar cel mai mult ne întrebăm de ce ne doare şi cum să facem să fugim cât mai rapid de suferinţă.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu uneori resimt presiunea asta socială atât de tare, încât îmi vine să fug, să mă ascund, să mă refugiez pe o insulă pustie, doar eu cu mine – fără nimic, şi pur şi simplu să fiu. Să exist şi atât… fără statute, fără lucruri materiale, fără aşteptări, fără societate, fără tot ceea ce este lumesc şi uneori chiar degradant pe acest pământ.
Şi da, poate că declaraţia asta sună ciudat, dat fiind că vine din partea unui psiholog, dar cred că tocmai asta este problema noastră în lumea de azi. Faptul că punem etichete şi aşteptăm ca ceilalţi să se comporte conform lor. De aici vine presiunea, pe care deşi o resimțim noi înşine în raport cu lumea externă, alegem să o ducem mai departe, deoarece asta învăţăm de la cei din jur şi ajungem să credem că nu mai există o altă cale de a trăi. În realitate, cea mai frumoasă cale este calea lui a-ţi fi fidel, aşa cum eşti, cu zeci de imperfecţiuni.
Când suntem mici, ascultăm şi mai apoi citim poveşti. Poveşti despre prinţi şi prinţese, despre zmei, despre zâne, despre regi şi regine, despre Feți Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Poveşti despre bine şi rău.
Şi în urma lor rămânem cu impresia că întotdeauna binele învinge răul, că iubirea câştiga şi că viaţa se termină în fericire, undeva departe, la “adânci bătrâneţi”.
Am mai spus şi am să repet: nu există om bun sau rău. Există om, cu bune şi cu rele.
Sunt oameni care aleg să trăiască cu bunătate şi sunt oameni care aleg să evidenţieze ce e mai rău în ei. În spatele fiecărei atitudini pe care alege să o afişeze cineva, stă însă ceva bine ascuns.
În spatele a ceea ce afişezi rău, stau de multe ori sentimente negative care duc la neputinţă. Stau gânduri disfuncţionale preluate poate de altundeva, gânduri negative despre oameni şi despre lume sau despre tine însuţi chiar.
Nu pot să nu observ că avem tendinţa de a ne plânge des. De a fi nemulţumiţi şi nefericiţi.
Suntem nemulţumiţi de ţara în care trăim, de părinţii pe care-i avem, de prieteni, de partener şi chiar de noi înşine. Mai ales atunci când privim în curtea vecinului şi ne comparăm cu acesta. Deşi este evident că vecinul trăieşte şi gândeşte într-un stil complet diferit de al nostru.
Visăm des să trăim într-o lume mai bună şi mult mai des ne dorim siguranţă. Dar în loc să trăim, ne ocupăm de fapt cu a ridica ziduri care să nu poată fi dărâmate, cu a ne izola în carapacea noastră şi cu a pune presiune pe relaţiile noastre, forţându-i pe cei din jur să ne ofere asigurări. Să ne promită că ne vor iubi toată viaţa, că ne vor proteja toată viaţa, că ne vor susţine, respecta şi că vor fi acolo întotdeauna. Ca şi cum s-ar fi născut ca să ni se dedice nouă. În realitate, singura siguranţă şi certitudine în viaţă este aceea că într-o zi ne vom stinge. Şi e nedrept, egoist şi nesănătos să le cerem celorlalţi să ne satisfacă nevoile când de fapt am putea-o face cel mai bine noi înşine.