Eu cred în iubire. Cred că este cel mai puternic sentiment de pe pământ. Cred că iubirea te vindecă, aşa cum te poate ucide lipsa ei. Cred că iubirea este salvarea oricăruia dintre noi. Cred că iubirea ne uneşte şi ne dă apri şi ne face să zburăm. Cred că prin iubire putem înfăptui tot ceea ce visăm.
Viaţa este un mister pentru noi toţi. Mult necunoscut, multă incertitudine. Nu ştim nici de unde venim, nici unde ne ducem. Poate că de aceea, de-a lungul existenţei noastre, încercam să dăm sens lui “a fi” şi “a trăi”.
De ce suntem aici?
Care este scopul nostru?
Cum este bine să trăim?
Sunt întrebări ce ni se conturează destul de des în minte.
Dar cel mai mult ne întrebăm de ce ne doare şi cum să facem să fugim cât mai rapid de suferinţă.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu uneori resimt presiunea asta socială atât de tare, încât îmi vine să fug, să mă ascund, să mă refugiez pe o insulă pustie, doar eu cu mine – fără nimic, şi pur şi simplu să fiu. Să exist şi atât… fără statute, fără lucruri materiale, fără aşteptări, fără societate, fără tot ceea ce este lumesc şi uneori chiar degradant pe acest pământ.
Şi da, poate că declaraţia asta sună ciudat, dat fiind că vine din partea unui psiholog, dar cred că tocmai asta este problema noastră în lumea de azi. Faptul că punem etichete şi aşteptăm ca ceilalţi să se comporte conform lor. De aici vine presiunea, pe care deşi o resimțim noi înşine în raport cu lumea externă, alegem să o ducem mai departe, deoarece asta învăţăm de la cei din jur şi ajungem să credem că nu mai există o altă cale de a trăi. În realitate, cea mai frumoasă cale este calea lui a-ţi fi fidel, aşa cum eşti, cu zeci de imperfecţiuni.
“Nu pot s-o fac. Am dat greş. Mă las păgubaş. Renunț. Mă opresc aici. “
Ne spunem astfel de lucruri mai des decât putem admite. Nu vrem să ne dăm bătuţi, şi totuşi de multe ori, în faţa unor situaţii, ne declarăm învinşi. Renunţăm la iubire, renunţăm la idei, renunţăm la oameni, renunţăm la visuri, de fiecare dată când devine greu. Pentru că mintea noastră caută întodeauna să stea în confort. Iar când lucrurile se complică, când simţim că ne cuprinde frica de necunoscut, când credem că pierdem controlul şi nu ne mai putem imagina ce ne aşteaptă în viitor, când credem că riscurile cântăresc mai mult decât potenţialele câştiguri, renunţăm, pentru că asta pare decizia cea mai bună pe moment.
În aproape 32 de ani de când trăiesc pe planeta aceasta, am învăţat un lucru extrem de important. Am învăţat că în lumea noastră, ori îţi trăieşti propriul vis, ori îl trăieşti pe al altora. Cel mai sigur lucru pe care poţi să îl faci ca şi fiinţă umană este să lucrezi pentru visul celorlalţi. Dar de foarte multe ori, ceea ce pare mai sigur, produce cele mai multe daune de fapt. Poate că n-ar fi chiar atât de rău să stăm o viaţă în zona de confort, dar atâta timp cât nu am semnat un contract prin care să trăim veşnic, iar viaţa noastră este limitată, de ce să ne limităm şi acţiunile în timpul pe care îl avem de trăit?
Când suntem mici, ascultăm şi mai apoi citim poveşti. Poveşti despre prinţi şi prinţese, despre zmei, despre zâne, despre regi şi regine, despre Feți Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Poveşti despre bine şi rău.
Şi în urma lor rămânem cu impresia că întotdeauna binele învinge răul, că iubirea câştiga şi că viaţa se termină în fericire, undeva departe, la “adânci bătrâneţi”.
Se spune că noi, cei care trăim azi, suntem privilegiaţi pentru că dispunem de atât de multe lucruri pe care alţii, în vremurile trecute, nu le-au avut şi de care nu s-au bucurat. Iar cel mai mare aşa-zis DAR al contemporanităţii este acela de a ne fi născut liberi şi de a avea dreptul de a decide cine vrem să fim şi ce vrem să facem cu propriile vieţi.
Se spune că noi, spre deosebire de înaintaşii noştri, avem posibilitatea de a decide. Şi în special de a decide să fim fericiţi.
Dacă urmăreşti de mai mult timp blogul meu, Arta Educaţiei, atunci poate că mă cunoşti deja şi ştii unele lucruri despre mine. Dacă însă te-ai alăturat recent comunităţii noastre, poţi afla cine sunt eu aici.
Dar ceea ce vreau să ştii acum despre mine, lucrul cel mai important care mă defineşte ca şi fiinţă, este faptul că sunt o visătoare.
Recunosc, îmi place să visez!
Sunt o persoană activă de fel. Am foarte multă energie, îmi place să îmi stabilesc obiective şi să le îndeplinesc, iar de multe ori, pe lângă cele stabilite, mă ghidez după instinct şi fac și lucruri în mod spontan.
Am învăţat acum ceva timp că este important să îmi urmez busola interioară, iar de atunci fac doar ceea ce simt şi ceea ce îmi doresc eu, și nu ceea ce simt şi vor alţii pentru mine.
Nu cred că există om care să nu-şi dorească să fie respectat. Ba chiar pentru mulţi dintre noi aceasta este o nevoie foarte importantă, care de multe ori, când nu ne este îndeplinită, ne provoacă un imens ocean de frustare.
Iar frustrarea nu este un sentiment tocmai plăcut. De fapt, frustrarea este o stare dată de un amestec de sentimente, ca spre exemplu furie, frică, tristeţe, dezamăgire, toate având la baza nişte gânduri negative pe care mintea noastră le ţese în diverse situaţii. Şi pe care de foarte multe ori nu le putem gestiona.