Când suntem mici, ascultăm şi mai apoi citim poveşti. Poveşti despre prinţi şi prinţese, despre zmei, despre zâne, despre regi şi regine, despre Feți Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Poveşti despre bine şi rău.
Şi în urma lor rămânem cu impresia că întotdeauna binele învinge răul, că iubirea câştiga şi că viaţa se termină în fericire, undeva departe, la “adânci bătrâneţi”. Şi în puritatea noastră de copii, începem să ţesem scenariul fericit al propriilor vieţi. Ne proiectăm pe ecranul minţii pe noi înşine în viitor, ca personaje principale ale frumoasei noastre poveşti. Ne creăm aşteptări şi visam la iubire, la o dragoste eternă, la un prinţ care să ne salveze, la o prinţesă de trezit cu un sărut, la un zmeu de învins, la un castel de cucerit. Şi în mintea noastră, orice final e fericit.
Când suntem mici, nu vrem să-i auzim pe cei mari, care văzându-ne scriind magia unei trainice poveşti, ne spun că suntem visători, că viaţa e grea, că lumea e rea, ca într-un final nu iese niciodată aşa cum îţi doreşti. Pentru că asta au înţeles ei din a trăi şi, în dorinţa de a ne proteja de viitoare dezamăgiri, cred că astfel de avertismente ne vor fi de folos şi ne vor feri de suferinţă pe viitor. Deşi refuzăm să ascultăm, auzim cumva ceea ce ne spun, iar pe banda existenţei noastre înregistrăm tot ceea ce ni se repetă şi salvăm acele lucruri pe compilaţia propriei vieţi.
Şi pe măsură ce creştem, în cale ne ies zmei. Şi, cumva, nu reuşim să-i învingem pe toţi. Şi nici să cucerim castele ca-n poveşti. Şi parcă în astfel de momente, banda existenţei începe să se învârtă în interior şi să “cânte” ceea ce până atunci a tot înregistrat. Şi o ascultăm repetitiv, iar unii dintre noi cedează presiunii ei. Şi pentru aceia ce-au căzut, pare că realitatea începe să semene mai mult cu banda decât cu propriile poveşti. Şi atunci se simt trădaţi, neputincioşi, dezamăgiţi. Şi-n consecinţă, aceşti oameni şterg scenariul fericit, şterg acţiunea în care binele învinge răul orişicând.
În astfel de momente, ei ajung să uite de vechile poveşti şi încep să scrie scenariul propriilor drame. Drame în care răul învinge binele, drame în care nu mai sunt ei eroii lor, drame în care nu mai există iubire, drame în care cad pe câmpul de luptă cu sufletul rănit şi sfâşiat, simţindu-se complet neîndreptăţiţi. Drame în care oameni urăsc oameni, drame în care oameni rănesc oameni.
Pentru că aici ajungem când nu mai credem în bine şi în finalul fericit. Aici ajungem când nu mai nutrim speranţă, când nu mai credem în iubire, când suntem complet dezamăgiţi.
Oamenii care nu mai cred în poveşti, nu mai cred în ei înşişi. Ei se dau bătuţi şi se retrag într-o carapace protectoare de unde privesc cum ceilalţi, mai curajoşi, continua să-şi scrie propriile poveşti.
În lume există o dualitate şi pare că ea se reflectă cel mai bine în oamenii care trăiesc. Sunt oameni care stau în carapacea lor, cuprinşi de frici şi sunt oameni curajoşi şi îndrăzneţi, ce îşi asumă rolul de protagonişti în propriile lor poveşti.
Primii sunt de multe ori pierduţi. Ei nu mai riscă nimic. Se simt singuri şi neputincioşi şi se văd pe ei înşişi într-un mod foarte urât. Ei sunt oameni care, în loc să devină mai buni, aleg să împrăştie urâtul către ceilalţi. Pentru că e aparent mai simplu decât să scrii poveşti. Şi atunci oamenii aceştia aleg să observe tot ce nu este făcut “perfect” de către ceilalţi, pentru a fugi de contactul cu sinele lor. Să fie în contact cu ei ar însemna să îşi accepte propriile frici, propriile defecte, propriile greşeli, propriile bătălii pierdute în fața zmeilor cu care s-au luptat. Şi pare că este mai simplu să îşi proiecteze neputinţa şi insecurităţile asupra celorlalţi.
Dar există oameni care fac lucrurile să meargă, oameni care lupta cu zmeii şi merg mai departe în nebunia lor de-a cuceri castele şi de-a trăi iubiri, în ciuda dramelor şi a obstacolelor care ies în calea lor, în ciuda celor neîncrezători şi care le pun piedici.
Şi ştiu că fiecare om poate alege de care baricadă vrea să trăiască. Fiecare poate alege ce fel de om vrea să fie, ce fel de poveste vrea să scrie. Pentru că, în esenţă, avem cu toţii aceleaşi resurse. Doar limitările fizice şi intelectuale sunt obstacole în calea dezvoltării unui om. Dar şi aici găsim exemple cum că se poate să scrii o poveste frumoasă, având resurse mai puţine decât ceilalţi. Iar unde nu se poate, există compasiune şi ajutor din partea celor mai norocoşi, aşa ca noi.
Cel mai important lucru în viaţă este acela de a şti că ai oricând posibilitatea de-a alege ce fel de om ai vrea să fii.
Alegi să vânezi imprfectiunile celorlalţi, să scoţi în evidenţă ceea ce alţii fac greşit sau alegi să lauzi intenţii, acţiuni şi comportamente pozitive, dincolo de greşeli pe care inevitabil cu toţii le facem la un moment dat?
Alegi să critici şi să judeci, ascunzându-te sub carapacea ta, sau să evidenţiezi calităţi, potenţialul, resursele din ceilalţi?
Alegi să tai aripi şi să pui piedici, sau alegi să împrăştii iubire şi vorbe frumoase, să creezi poduri şi să construieşti ceva trainic şi frumos?
Uneori tindem să rătăcim. La primul obstacol pe care viaţa ni-l scoate în cale, la prima dificultate, sau după mai multe bătălii pierdute, cedăm în faţa vieţii. Uităm de poveşti, uităm de fericire. Şi parcă frustrarea ne împinge să îi sabotăm şi pe ceilalţi, cu speranţa ascunsă că, dacă ei vor eşua, vom fi şi noi mai liniştiţi cu noi înşine, găsind astfel o scuză pentru faptul că nu am încercat să facem cu viaţa noastră mai mult.
Dar în realitate, să le dăm altora ocazia să strălucească, ne ajută şi pe noi să strălucim. De cele mai multe ori, să vedem frumosul în ceilalţi ne ajută să îl vedem mai bine şi în noi. De cele mai multe ori, să acceptăm şi să validăm calităţile celorlalţi, ne ajută să vedem şi să acceptăm propriile calităţi. Să îi încurajăm pe ceilalţi să continue după ce au greşit, ne ajută chiar pe noi să ne acceptăm mai uşor greşelile și să mergem mai departe împăcați.
Cred că în viaţa ne ajută mai mult să construim propriile noastre cetăţi, decât să ne canalizăm energia pe a dărâma cetăţile celorlalţi. Iar a construi înseamnă a împrăştia bunătate. Aşa cum putem, acolo unde putem, atunci când putem. Pentru că doar prin bunătate reuşim să scriem poveşti cu final fericit.
Mi-ar plăcea să cred că tu alegi să fii om bun şi să ajuţi. Chiar dacă n-ai mai făcut-o până acum, azi e un nou început. Poţi participa la scrierea poveştilor unor copii mai puţin fericiţi. Sunt copii care nu au aceleaşi resurse ca şi noi. Din start, ei sunt dezavantajaţi. Vorbesc despre copiii cu autism, care sunt împinşi de la spate să lupte pentru a se putea descurca în viaţă. Și nu există nicio garanție că vor reuși. Iar pentru orice efort de-al lor, au nevoie de ajutor financiar. Singurul “tratament” care funcţionează este Terapia Aplicată a Comportamentului, care se face fără limită de timp. Tu, cu resursele tale, poţi fi azi eroul poveştii unui copil cu autism, donând orice sumă în contul: Asociația ADEE: RO75RNCB0074153721650001, BCR Sucursala Sector 3.
________________________
Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, te aștept cu drag să-mi povestești mai multe despre tine și emoțiile tale la adresa contact@andreeasavulescu.ro
Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol ca informațiile utile să ajungă și la cei care au nevoie să vadă și o altă perspectivă. Poți să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și instagram @psihoterapeutandreeasavulescu unde împărtășesc zilnic gânduri și idei inspiraționale.
Acceptă-ți sinele, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată în cele două cărți ale mele – Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut – pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!
Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!
Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,
Andreea
No Comments