Când oamenii te resping și doare…

Distribuie!

Uneori oamenii în care crezi, oamenii pe care îi iubeşti, oamenii pe care îi respecţi, pe care te bazezi şi pe care îi crezi aproape – te lovesc exact acolo unde te doare mai tare. Atunci când te doare mai tare. Atunci când eşti cel mai vulnerabil şi ai avea cea mai mare nevoie de suportul lor.

Uneori oamenii pe care îi ai aproape sufletului tău, cu care aparent aveai relaţii de conexiune, de intimitate şi de apropiere îţi spun din senin că ei au alte aşteptări de la viaţă, alte valori, alte idealuri şi că e prea mult pentru ei să le accepte şi pe ale tale.

Uneori te trezeşti că eşti singur până la durere în relaţia cu un om drag. Poate un iubit, poate un prieten, poate un părinte, poate cineva despre care credeai că rolul lui este de a fi acolo, lângă tine, aşa cum şi tu ţi-ai asumat rolul de a fi lângă el.

Pare că uneori viaţa are felul ei unic de a râde de tine şi de a a-ţi da lămâi când ai rămas fără miere. Şi te trec fiori de la atâta acreală. Şi te întrebi când oare pe drumul comun aţi scăpat din vedere să vă  refaceţi stocul cu miere? Şi cum de s-a ajuns aici?

De ce ajungi să te trezeşti într-o zi cu ochii umflaţi de plâns, cu un gol în stomac, cu durere în piept, cu stări de greaţă şi leşin, ghemuit în poziţia fetusului, incapabil să mişti un deget? De ce ajungi să regresezi emoţional atât de tare, şi te doare totul îngrozitor de rău, atât de rău încât ţi-ai dori să te duci înapoi în pântec, acolo de unde ai venit, acolo unde era bine şi cald şi erai protejat de orice lucru toxic şi nociv?

De ce trebuie să simţi durere? Şi de ce durerea cea mai mare este durerea pierderii şi a respingerii venită din partea unei persoane dragi? De ce azi ne simțim suflet lângă suflet, iar mâine ne trezim complet singuri şi abandonaţi, înecaţi în lacrimile respingerii? De ce, dacă suntem fiinţe sociale, ajungem să simţim atât de intens durerea singurătăţii, fără s-o vrem şi fără s-o cerem?

Da, viaţa uneori este crudă şi ne loveşte exact atunci când suntem în confortul cel mai mare. Când credem că ne e bine şi când ne dorim să rămână aşa. Poate după ce ne-am chinuit o perioadă, poate după ce ne-am obişnuit ca cineva să-şi asume rolul de a ne susţine şi de a ne încuraja, poate după ce ne-am străduit singuri să trecem peste o etapă şi tot ce ne dorim este ca lucrurile să rămână pentru un moment aşa.

Poate că uneori ţi-ai dori ca lucrurile să fie simple. Dar realitatea nu este mereu aşa cum îţi doreşti. Acum eşti în vârf şi te bucuri de privelişte, iar în secunda următoare poţi aluneca şi ajungi din nou la baza muntelui, singur şi trist, abandonat de cei pe care i-ai investit cu rolul de a te proteja. De cei care şi-au şi asumat acest rol şi de la care te-ai fi aşteptat să-l joace până la capăt.

Uneori investim oamenii cu prea multă putere şi ne creăm aşteptări prea mari de la ei. Şi ne simţim furioşi, trişti şi singuri atunci când ei nu-şi mai joacă rolurile şi ne dezamăgesc. Îi blamăm, îi acuzăm şi îi responsabilizăm pentru faptul că nu ne-au mai satisfăcut nevoile, deşi ne-au promis, deşi ne-au garantat, deşi ne-au asigurat că vor face asta necondiţionat.

Nu cred însă că există dragoste necondiţionată şi nu cred în garanţii. Cred că fiecare decizie pe care o luăm, fiecare acţiune şi fiecare persoană cu care intram în contact vin cu nişte riscuri la pachet. Pe care ne-ar face bine să ni le asumăm.

Cred că singura formă sub care putem regăsi dragostea necondiţionată este dragostea de mamă. Până și aici există excepții însă. Şi consider că a crede în acest tip de dragoste ne face să ne creăm aşteptări şi mai mari şi ne duce şi mai rapid la suferinţă şi dezamăgire în fuga noastră după ideal.

Când intri într-o relație ai încă de la început anumite criterii în cap. Îţi alegi persoana de lângă tine bazându-te pe propriile criterii şi condiţii inconştiente, aşa că dragostea este din start un lucru condiţionat. Cred că intrăm în relaţii cu așteptări, deşi ştim că aşteptările ne pot aduce dezamăgiri, pentru că poate aşa suntem structuraţi. Poate că aşteptările acestea funcţionează ca un factor motivant. Poate că ele ne împing într-o relaţie, sau ne determină să ne dorim apropiere într-o relaţie, sau să adâncim intimitatea în relaţie. Şi, fără îndoială, intrăm în relaţii, stăm în relaţii şi depunem eforturi să menţinem relaţii pentru a ne îndeplini nişte nevoi. Conştiente sau nu.

Şi când ele nu ne mai sunt îndeplinite, suferim profund după oamenii de care ne-am ataşat. Dar asta este natura umană. Ne ataşăm, ne îndepărtăm, ne bucurăm, ne întristăm, uneori ne susţinem, alteori nu. Sunt procese şi sentimente specifice oamenilor şi specifice vieţii. Şi cel mai mult ne-ar ajuta să le înțelegem şi să le acceptăm.

Să înţelegem că uneori oamenii ne părăsesc sau se îndepărtează de noi. Şi că, deşi atunci ni se întoarce pe dos toată structura internă şi ajungem să ne întrebăm unde am greşit, nu întotdeauna ne ajută să ne responsabilizăm, nu întotdeauna vina este la noi, nu înseamnă că suntem oameni răi, nedemni, lipsiţi de valoare. Înseamnă doar că persoana respectivă şi-a îndeplinit propriile nevoi în relaţie cu noi, că poate are alte criterii pe care noi nu le îndeplinim, că poate are alte valori, că poate are propriile traume şi propriul bagaj emoţional de care nu se poate desprinde.

Şi poate că a ne oferi libertate este cel mai mare dar pe care l-am putea primi de la cineva, care ne-ar da posibilitatea de a explora ce se mai găseşte în lume, de a cunoaşte oameni noi, mai potriviţi nouă, de a ne bucura de noi experienţe, de a creşte, de a progresa, de a ne transforma, de a ne găsi scopul, calea şi sensul în viaţă, pe cont propriu sau alături de altcineva. De fapt, tu nu ai pierdut nimic, ci doar ai câștigat. Ai câștigat o nouă șansă.

Orice om care pleacă de lângă tine lasă loc în inima ta pentru un alt om, mai potrivit ţie, care poate îşi doreşte mai mult să facă parte din povestea ta. Aceasta este șansa ta!

Poate că suferi şi poate ţi-e greu şi ştiu că uneori pare că nimic nu te-ar mai putea ajuta. Dar întotdeauna, indiferent de situaţie, indiferent de durerea respingerii, ai posibilitatea de a alege ceva.

Poţi alege să rămâi la pământ, să-ţi plângi de milă, să îţi pierzi respectul faţă de tine, să te auto distrugi, să refuzi să mai lupţi şi să-ţi construieşti viitorul pentru că ţi-ai pus toate speranţele în cineva care te-a dezamăgit.

Sau poţi alege să mergi mai departe cu demnitate chiar dacă pare că fiecare pas pe care-l faci e echivalent cu a călca cu tălpile goale pe cioburi.

Poţi alege să creşti, să devii mai bun, să te redescoperi, să renaşti, să-ţi conturezi mai mult propria identitate, să te împrieteneşti cu tine şi să laşi în urma ta ceva. Ceva măreţ, născut din durerea respingerii, din durerea pierderii cuiva.

________________________

Pentru vindecare emoțională, pentru echilibrare interioară prin psihoterapie și hipnoză, te aștept cu drag să-mi povestești mai multe despre tine și emoțiile tale la adresa contact@andreeasavulescu.ro

Pun accent pe educație, așa că te rog distribuie acest articol ca informațiile utile să ajungă și la cei care au nevoie să vadă și o altă perspectivă.

Te invit să vizitezi paginile de Facebook Psihoterapeut Andreea Săvulescu și Instagram @psihoterapeutandreeasavulescu unde împărtășesc zilnic gânduri și idei inspiraționale.

Acceptă-ți sinele, depășește-ți blocajele emoționale și descoperă fericirea adevărată în cele două cărți ale mele – Ziua în care m-am iubit cu adevărat și Trăiește autentic! Lecții de fericire de la un psihoterapeut – pe care le poți comanda la preț promoțional, de aici: Pachet Bookzone Andreea Săvulescu!

Și nu uita, în aceste vremuri incerte, reușim împreună!

Îți mulțumesc și te îmbrăţişez cu drag,

Andreea